[Liviu-]

N-am fost niciodata un mare fan Malick, am constientizat ca e un regizor bun, dar n-a reusit sa ma atinga si asta pentru ca nu eram eu pregatit. Pe cand vedeam Badlands si Days of Heaven nu stiam inca sa apreciez forta imaginilor, vroiam sa ma impresioneze in primul rand narativ. Intre timp am luat contact cu Tarkovsky, poetul suprem al marelui ecran, si am inceput sa vad lucrurile cu alti ochi, de fapt pot spune ca abia atunci am inceput sa vad filmul cu adevarat, ca pe o arta vizuala inainte de toate. Mi-e imposibil sa nu-l mentionez pe rus pentru ca asemanarile sunt numeroase, iar numele sau va fi repetetat de mai multe ori in randurile ce urmeaza. Am dat apoi si peste celelalte doua filme ale lui Malick, iar ambele mi-au placut destul de mult, americanul a crescut in ochii mei, dar nu intr-atat incat sa-l consider cu adevarat mare. Am inceput sa ma indragostesc de stilul sau, de combinatia intre imagini superbe, muzica pe masura si personajele care-si expun constant gandurile pe fundal prin intrebari retorice venite din adancul sufletului. In The Tree of Life toate aceste elemente reapar, diferenta fiind ca Malick le impinge mai departe si le imbina perfect.

The Tree of Life e un film cu mari pretentii si cu siguranta nu poate functiona pentru oricine din moment ce incearca sa treaca prin multe teme intr-un timp atat de scurt. Adesea il vad comparat cu Odiseea lui Kubrick, dar filmul lui Malick e mult diferit, iar apropierea de Tarkovsky e cea mai evidenta. Motivul pentru care are loc aceasta comparatie nefericita e reprezentat de scenele evolutiei vietii pe Terra, dar ceea ce face Malick, si ceea ce diferentiaza filmul de simplele documentare, e faptul ca acesta impregneaza emotia. La Kubrick evolutia e prezentata cerebral, dur, lipsita de frumusete si emotie, in timp ce in The Tree of Life se insista pe frumusetea procesului, pe minutiozitatea si eleganta sa, parca incercand sa dea acesteia un aer divin. Vedem cum iau nastere primele forme de viata, vedem meduze si pesti care inoata elegant, lin, in armonie cu mediul iluminat splendid de soare, imagini pentru care Malick gaseste de fiecare data unghiurile potrivite pentru a le arata frumusetea, vedem maretia procesului in timp ce se evolueaza mai departe pana la un dinozaur acvatic naufragiat pe o plaja, nasterea florei terestre si salbaticia nederanjata a aceseteia. Dar inainte de toate acestea e ilustrata nasterea universului si, vazand acele imagini de o asemenea frumusete si magnitutidine, nu poti sa nu te simti minuscul, sa nu simti ca oamenii sunt pentru univers ceea ce cea mai neinsemnata forma de viata este pentru noi, sa nu simti ca am putea disparea cu totul, iar maretia universului sa nu fie in niciun fel atinsa. Acest proces indelungat al creatiei e acompaniat musical de Lacrimosa, melodie care-i da o alta dimensiune, o voce divina pe masura vizualului, creand astfel poate cele mai impresionante imagini din filmografia americanului.

Filmele lui Malick au fost dintotdeauna frumoase vizual, tot timpul a avut un ochi pentru a surprinde frumosul din lume, pentru a crea fotografie dupa fotografie in filmele sale. Cred ca tehnica asta a dus-o mai departe cu fiecare film ajungand acum la apogeu. Cadrele surprinse sunt de o frumusete inexplicabila, el recurge foarte mult la elementele naturii asa cum face si Tarkovsky, principalele fiind apele, copacii, iarba, cerul, lumina Soarelui, elemente care induc o stare intre vis si realitate. Malick alege unghiuri de filmare excelente prin care surprinde mediul natural si personajele intotdeauna iluminate splendid, de parca Dumnezeu si-ar intinde bratele spre propria creatie, culmea, toate acestea intamplandu-se in momentele de indoiala ale personajelor, poate incercand sa arate cumva incapacitatea lor de a-l simti sau pur si simplu incapacitatea de a vedea frumusetea lumii. Este cu siguranta punctul de vedere al unui credincios si desi nu pot vedea lucrurile din aceeasi perspectiva ca Malick, frumusetea lumii e tot acolo, indiferent ca-i creatia lui Dumnezeu sau nu. Ce-i drept insista destul de mult pe aspetul religios, lucru care ar putea fi extrem de deranjat pentru un ateu ca mine, dar lucrul asta nu se intampla tocmai pentru ca ma rasplateste enorm prin modul in care surprinde viata.

In film sunt recurente imaginile din interiorul unei ape strapunse splendid de razele soarelui care jongleaza si printre plantele acvatice, undeori aducandu-mi aminte de Tarkovsky, existand o scena in special care parca-i desprinsa din Solaris. Asemanator vedem soarele printre crengile copacilor sau modul in care aceasta ilumineaza armonios casa, uneori cazand pe fetele personajelor.

Unul din cele mai importante motive pentru care iubesc filmul asta e modul in care trateaza copilaria. Aceasta e prezentata undeva intre vis si realitate, sau mai exact e vorba de acea stare de nostalgie in incercarea de amintire a propriei copilarii, aici realizata din perspectiva personajului interpretat de Sean Penn. Iubesc filmul pentru ca imi retraiesc copilaria, pentru ca aceasta se deruleaza fara voia mea prin fata ochilor in acelasi timp cu evolutia celor trei fii. Singurul film care a mai reusit sa faca lucrul asta atat de real si de intens e Oglinda lui Tarkovsky. Lui Malick ii iese tocmai pentru ca nu pune accentul pe evenimente mari, nu se intampla nimic cu adevarat spectaculos, dar el stie sa insiste tocmai pe micile evenimente, pe cele care definesc viata, care-i surprind frumusetea, o frumusete in care sunt inglobate iubirea, bucuria, dar si suferinta. Il vedem astfel pe Brad Pitt tinand in mainele sale fragilul piciorus al primului nascut, modul in care acesta din urma descopera lumea inconjuratoare si incearca sa o inteleaga, bucuria infinita a parintilor, jocurile copilariei, nazbatiile, accidentele, primul contact cu moartea. Regizorul suprinde extraordinar esenta copilariei si asta se datoreaza intr-o mare parte faptului ca stie sa integreze perfect personajele in cadrul natural, intotdeauna prezent, martor static al evolutiei noastre, dar care are un impact atat de important in viata.

O alta tema importanta e viziunea asupra vietii, impartita de Malick in doua si atribuind fiecaruia dintre parinti una dintre cele doua viziuni antagonice. Tatal reprezinta “natura”, o adevarata forta, dura, care doreste autosatisfactia, iar mama este “gratia”, “eleganta”, cea definita de iubire, blandete, frumusete, dar si de suferinta in numele celorlalti. Din punctul meu de vedere e o viziune oarecum simplista, dar intr-o anumita proportie destul de aproximativa. Spre deosebire de”natura”, care vede doar raul din lume si cauta motive pentru propria nefericire, “eleganta” intelege frumusetea lumii si o admira, iar regizorul nu face un secret din sustinerea celei din urma intrucat ne prezinta pe tot parcursul filmului tocmai aceasta frumusete. De asemenea, aproape de finalul filmului este prezentata concluzia mamei: “The Only way to be happy is to love. Unless you love, your life will flash by.”. Iubirea este cel mai intens sentiment, cel care poate provoca cea mai mare bucurie, dar si cea mai mare tristetete, in cele din urma e cea care da sens vietii noastre.

Ziceam ca The Tree of Life isi propune multe, iar poate cea mai importanta tema e surprinderea vietii, asa cum si Tarkovsky facea adesea. Ca reuseste sau nu ramane la latitudinea fiecaruia, dar eu ma declar mai mult decat multumit. Pentru mine filmul e un enorm succes prin care Malick a surprins emotii puternice si frumusetea unei lumi fata de care de cele mai multe ori suntem indiferenti. A surprins frumusetea propriei vieti, a lucrurilor marunte, a celor peste care trecem cu vederea fara sa ne dam seama, pe care ar trebui sa le apreciem mai des pentru ca la un moment le vom regreta absenta asa cum Pitt regreta ratarea carierei de muzician: “If you’re looking for something to happen, that was it. Life, lived it.”.

Un alt element care mi-a placut foarte mult la filmul asta e modul in care Malick integreaza perfect vocea de fundal a personajelor. Desigur, nu-i nimic nou aici, dar parca ii iese si mai bine, vocea lor se aude lin, iar cuvintele alese sunt atat de melodioase incat parca fac parte din imagine si din coloana sonora parand inseparabile. Intrebarile adresate sunt profunde, desi pentru unii pot parea pretentioase, si sunt spuse in asa fel incat par a fi cele mai adanci ganduri, cele mai macinatoare dileme ale personajelor.

Malick reuseste sa creeze o atmosfera extraordinara prin combinarea perfecta a imaginilor superbe, a muzicii pe masura, a unghiurilor alese extrem de bine incat sa surprinda esenta imaginilor, a miscarii camerei care urmareste atat de natural personajele incat da impresa ca pur si simplu curge printre acestea, a vocii de fundal si a jocului actoricesc solid. Toate se imbina intr-o armonie perfecta, iar rezultatul este pura poezie.