[Liviu-]

(semi)Scurt off-topic:

Am fost eu aseara si vroiam sa deschid topicul, doar ca era cam tarziu si eram mort de oboseala. Pe langa asta vreau sa-l revad (probabil maine sau poimaine) pentru ca ieri au fost conditii execrabile. Aveam si in stanga si in dreapta mea persoane care au vorbit tot filmul. In stanga aveam un cuplu care manca popcorn cu gura deschisa, facea un zgomot extraordinar de tare mancand, din cand in cand scutura popcornul (probabil in speranta ca se va inmulti miraculos), bea ca boul si incerca sa ghiceasca tot timpul replicile care aveau sa vina (probabil a suferit un accident cerebral si gandea cu voce tare). La sfarsitul filmului i-am vazut si fata, parea destul de normal, dupa comportament eu as fi putut jura ca sufera de vreun sindrom rar. Ah, eram sa uit, desigur ca a vorbit de vreo 3 ori la telefon, iar la scenele de violenta radea ca boul. In dreapta era un grup de tineri care a comentat filmul cu voce tare mai tot timpul, iar la sfarsitul vociferau ca s-a plictisit si ca e super prost filmul. De precizat ca mai mult de jumatate de sala a iesit cu vreo 2 minute inainte sa se termine filmul. Scuze pentru off-topicul asta lung, dar nu mi-a mai fost date asemenea conditii pana acum. Trecem la film...

Urmeaza spoilere:

Drive e un film destul de atipic, personal imi aduce aminte ca fir narativ de A Bittersweet Life, filmul asiatic fiind insa ceva mai poetic, dar in afara de asta nu prea-i gasesc asemanare la nivel macroscopic.

Capteaza atentia din primele secunde, incepand cu scena unui furt (clip Cannes) prin care regizorul da o nota de inteligenta soferului sau spre deosebire de zgomotoasele filme de actiune de profil. Gosling da 5 minute jefuitorilor, isi scoate ceasul de pe mana, leaga cureaua de volan, da drumul la cronometru, fixeaza radioul pe frecventa politiei si asteapta. Are fata lipsita de vreo expresie anume, o scobitoare in gura, e calm, e stilat. Ies jefuitorii si Gosling porneste masina incet, asteapta sa treaca politia, cand e descoperit accelereaza, cauta stradute mici, laturalnice. Dupa ce scapa porneste iar cu viteza mica, asteapta culoarea semaforului in timp ce o masina a politiei asteapta de pe sens opus si apoi acceleaza iar pana cand gaseste un loc de parcare si se camufleaza in multime. Cred ca lucrurile astea arata cat de calm si calculat e.

Filmul e destul de lent in cea mai mare parte, e dominat de relatia care se infiripa intre Gosling si Mulligan, dialoguri scurte, alteori mai lungi, dar cu putine cuvinte. In ecuatie sunt adaugati fiul ei si sotul care urmeaza a fi eliberat din inchisoare, moment in care lucrurile se complica. Daca in cea mai mare parte filmul are un ritm calm, caracteristic si personajului principal de altfel, pe sfarsit lucrurile se complica, iar Gosling se afla in situatia de a-i proteja pe Mulligan si fiul ei, chiar daca asta ar insemna ca el sa ramana pe dinafara din moment ce sotul ei e liber. Explozia de actiunea creaza un mare contrast intre cele doua parti, ultima fiind foarte violenta, ducand la un sfarsit memorabil. De altfel acest contrast mai poate fi observat si in personalitatea personajului principal, practic aceastea doua fiind legate intre ele de fapt, dar pe de alta parte exista si un contrast mai ciudat la nivelul coloanei sonore. Pe parcursul filmului alterneaza melodii de fundal, cele care creeaza atmosfera, cu melodii pop de o calitate mai indoielnica si cu altele de o calitate mai buna. Una din melodii incepe foarte ciudat, venita parca de nicaieri, ca apoi sa se potriveasca foarte bine cu ce se intampla pe ecran. Nu consider a fi o greseala aici, ci mai degraba o incercare interesanta, bizara si reusita.

Cine a vazut Valhalla Rising al lui Refn stie ca trebuie sa se astepte la un stil vizual captivant. Aici predomina panoramele cu orasul iluminat pe timp de noapte, dar mai ales imaginile de la nivelul volanului care prind si putin din bordul masinii. Refn se joaca cu luminile si claritatea imaginii, alteori camera urmareste personajul principal din spate, creand cadre placute ochiului si aratand ca cel putin la acest capitol e un adevarat profesionist, doar nu degeaba a primit premiul de regie la Cannes.

Am ajuns la Gosling, care nu inceteaza sa ma impresioneze. Aici face un rol cu totul altfel fata de ce-am vazut de la el. Sufera in continuare din iubire, dar aici o face tacut, e calm, calculat, stilat, vorbeste putin si prin cuvinte scurte. Asta pana la finalul exploziv cand arata o alta fata a personajului, e temperamental, nu isi pierde cu adevarat acea siguranta, dar devine violent, la un moment dat Refn ne arata printr-un cadru frumos filmat cum tremura cu victima sub piciorul sau, strangand ciocanul in mana. Alta data desfigureaza un urmaritor intr-o scena in care Refn isi arata maiestria, cand inainte de furtuna Gosling pune frumos mana pe burta lui Mulligan si incepe sa o sarute. Nu stiu cum vad unii violenta foarte grafica in filme, dar eu consider ca e necesara daca asta ajuta la caracterizarea personajului si cu siguranta lucrul asta se intampla in filmul de fata. Reusesc astfel sa-i simt cu adevarat furia lui Gosling, acel temperament care explodeaza deodata din marele calm. Nici ceilalti actori nu se descurca rau, ba chiar joaca foarte bine, doar ca prin contrast cu Gosling prezenta lor e ceva mai stearsa.

Cred ca Gosling si Refn sunt doua tinere talente care mai au extraordinar de multe de spus in cinematografia mondiala, primul prin versatilitatea sa si modul in care transmite emotia adevarata, iar al doilea pentru stilul frumos vizual si modul in care il impleteste cu muzica si celelalte elemente.

BTW, asta e filmul pe care o sa-l cocotzatzi in varful topurilor voastre la sfarsit de an, parca vad.

Deja are locul asigurat, mai jos de primele 5 pozitii nu prea are cum sa fie.