[Windom]

Bad Timing

S-ar părea că o soartă cu un simţ al umorului negru destul de dezvoltat i-a facut pe protagonişti să se întîlnească, punînd de-o relaţie ce pendulează între două extreme – impulsivitate şi control, în acest studiu masochist al relației male-female marca Nicholas Roeg. Există parcă o logică bolnavă în felul în care decurg lucrurile, cei doi porumbei sînt atît de diferiţi încît s-ar putea să fi fost făcuţi unul pentru altul. Alex doreşte doar ceea ce poate controla şi analiza, Milena traieşte clipa şi se aruncă cu capul înainte, lipsindu-i capacitatea de analiză. Alex e atras de acest haos numit Milena, pe care încearcă să-l raţionalizeze, „să îmblînzească scorpia”, să o domesticească, pentru a o aduce la nivelul imaginii pe care şi-a format-o despre ea. Această nevoie de a domina atinge punctul culminant într-o scenă extrem de evocativă, care frizează necrofilia. Roeg are grijă să nu-și catalogheze personajele drept „good guy”, „bad guy„, conștient de nuanțele de gri ce caracterizează o relație.
Filmul jonglează permanent cu noţiuni precum şansă, liber arbitru, predestinare, iar structura sa narativă mozaicată reflectă acest lucru. O structură de tip Pulp Fiction, before Pulp Fiction, ca veni vorba...
Conceptul de „bad timing” este accentuat în momentul în care povestea de dragoste se transformă în anchetă poliţienească. Apare un al treilea element în ecuaţie, Netusil (btw, numele vine din cehă şi se traduce prin „omul care nu ştia ceva”), un inspector cu probleme de identitate, confruntarea dintre acesta şi Alex constituind punctul forte al peliculei. Pentru Netusil, confesiunea lui Alex, recunoaşterea vinovăţiei pare singura cale spre mîntuire. Detectivul vrea să se recunoască în Alex pînă acolo încît şi-ar dori să devină Alex. Cei doi se aseamănă la îmbrăcăminte, gesturi şi un anumit dispreţ faţă de persoana Milenei, dincolo de acestea însă sînt cum nu se poate mai diferiţi.
Alegerea lui Art Garfunkel pare curioasă la prima vedere, apoi îţi dai seama că-i geek-ul perfect pentru a-i ţine piept hipersexualizatei Russell. A match trully made in heaven (or hell).
Controversat, complex, inteligent, Bad Timing e unul dintre acele filme a căror complexitate și subtilități ti se dezvaluie treptat, cu fiecare re-vizionare. Pentru mine, cel mai interesant film de pina acum din competitie...

Shame

Filmul ăsta e o „curiozitate”, și nu doar prin modul de tratare a subiectului. E o rara avis în însăşi filmografia apoliticului Bergman, explorator al sufletului chinuit, lăsat rece de ideologii ori manifeste politice. De asemenea, este, cred, singurul film al regizorului în care sursa conflictului intern, declanșatorul, provine din afară. Conflictul armat provoacă o metamorfoză atît la nivel individual cît și la nivel socio-politic, transformînd un cuplu socio-democrat burghez în indivizi cu puseuri naziste. Invazia, captivitatea, tortura, trezesc demonii interiori la viață. Interminabilul conflict armat a determinat ca problema justeței cauzei uneia sau alteia dintre părțile beligerante să devină irelevantă. Izolați pe insula lor, într-o oază mai mult sau mai puțin „pacifistă”, cei doi preferă o atitudine ignorantă în raport cu conflictul (îndeosebi el, trimițîndu-ne, vrînd-nevrînd, cu gîndul la poziția regizorului de pînă atunci, aflat mereu undeva deasupra politicului, abordînd teme de natură metafizică, într-o mult mai strînsă legătură cu artisticul). Este o izolare confortabilă și nu doar față de război, ci față de societate în general. Pare chiar o fugă de realitate. Asta pînă în momentul în care realitatea le invadează existența, iar cei doi nu prea au habar cum să se descurce în noua situație, devenind un aluat maleabil în mîinile ambelor părți beligerante, simplu material de propagandă. De la cuplul care se trezește într-un pat confortabil, fără nici o grijă, la începutul filmului, ajungem în final să vedem același cuplu, de această dată în zdrențe, chirciți pe fundul unei bărci în derivă. Totul s-a schimbat, nimic nu mai poate fi la fel, viitorul e incert. Finalul, sinistru și, în același timp, poetic, grație lui Sven Nykvist, nu trage concluzii, nu oferă soluții, se află dincolo de demagogia ori mesajul unui Spielberg. Cadrele finale te pun pe gînduri. Si nici că ai putea cere mai mult...

Vot: Shame

P.S. Din păcate Roeg a fost nedreptățit în cazul de față, nevoit să-și încrucișeze săbiile cu titanul. Bad Timing e unul dintre filmele mele preferate, insa e foarte greu sa te ridici la nivelul lui Bergman. Iar Roeg e mult prea interesant pentru a fi abandonat in primul tur. Pacat...