Clopotul de sticla (The Bell Jar) [1963], de
Sylvia Plath
Mi-a trecut prin cap la un moment dat intrebarea incitanta: cum ar fi sa fie pe lume un "De veghe in lanul de secara" la feminin ?! Nu, nu ma refer la porcarii gen Bridget Jones sau mai stiu eu ce. Ci la o fata inteligenta, amuzanta si singura vs. The Life. Ei bine, citind The Bell Jar - unicul roman al poetei Sylvia Plath (care s-a sinucis intr-o dimineata in apartamentul ei neincalzit din Londra, in mijlocul a ceea ce era atunci cea mai cumplita iarna din ultimii 100 de ani, la doar cateva luni de la aparitia romanului) am stiut ca era cartea pe care o asteptam. Dar comparatia cu Salinger se opreste aici. Pentru ca romanul Sylviei ajunge mult mai departe decat o facuse
Catcher la vremea lui. E mult mai amar, mai gol, mai puternic, mai surprinzator, mai dureros de sincer. Te ameteste cu atmosfera lui boema, degajata, de la inceput, pentru ca apoi sa te puna la podea fara sa stii ce te-a lovit.
Cand ultimele cuvinte ale ultimei pagini s-au scurs in mine si nu mai urma decat o pagina alba, am simtit o impunsatura in inima, ca si cum m-as fi despartit pentru totdeauna de cineva drag. Si, sincer, nu-mi amintesc ultima oara cand o carte a avut acest gen de impact asupra mea. Ba chiar, in afara de Anna Karenina si Jane Eyre, nu stiu sa fi iubit vreo eroina mai mult ca pe Esther Greenwood.
10 / 10 (esential)
