[aniela07]

Mi s-a parut exact pe dos, ca personajele nu erau deloc sincere, jucau teatru de parca ar fi fost niste papusi, incercau sa ascunda miezul putred al vietii lor... cel putin pana la un moment dat cand au explodat.

Eu cred ca Faces surpinde chiar acele momente in care personajele ajung la limita si nu mai vor sa traiasca in comoditatea emotionala de pana atunci (cum ar fi prelungirea unor casnicii caldute in care cei doi soti nu se mai regasesc, dar se mentin din rutina). De asemenea, spre deosebire de Le Genou de Claire de exemplu, personajele nu prea se justifica, explicatiile pentru reactiile si alegerile lor sunt deduse dupa expresiile lor faciale si dupa gesturi si mai putin exprimate verbal. Desi exprimarile emotionale ale personajelor sunt, intr-adevar, accentuate, presupun ca este pentru a transmite mai bine ideile unui public mult prea obisnuit cu explicatiile la nivel verbal.

mediul este, intr-o anumita masura, un personaj al filmului, este o parte integranta a vietii personajelor.

In filmul taiwanez, mediul nu mi s-a parut atat de individualizat pentru a putea fi considerat ca un personaj special. Un astfel de caz ar fi peisajul surprins intr-un film ca L’Amant. La Hou, de exemplu atunci cand mama trebuie sa plece pentru investigatii, atunci cand se urca in tren, camera nu se opreste pe fata lui Ah-ha (nu prinde nimic din reactiile acestuia), ci se indreapta in sus spre un stalp de iluminat public cu un cer pe care trec cativa nori razleti. Nu stiu in ce masura asta poate fi considerata ca un simbol pentru ce simte personajul si nici nu mi se pare un element din mediu suficient de specific pentru a putea spune ca e o reflectie a trairilor acestuia. Imaginea aceasta mi se pare prea generala, fara o identitate anume, de aceea cred ca ideea e mai curand a evita surprinderea emotiilor personajului decat gasirea in exterior a unei oglindirii a acestora.