[Liviu-]

Faces

Nefiind un cunoscator al lui Cassavetes (inainte de Faces am vazut doar A woman under the influence) si cum inca nu m-am atasat de el si de filmele sale, mi se pare putin irelevant din propria perspectiva faptul ca filmul sau ar fi un manifest anti-Hollywood, ceea ce intr-adevar pare a fi.

Dupa cum a zis si Windom filmul asta a minimalizat pe cat posibil multe zone ale cinematografiei, inclusiv una din cele pe care eu le apreciez cel mai mult, una definitorie, imaginea. Aici imaginea e doar un mijloc de redare a personajelor, iar practic tot ce e in jurul lor e lipsit de importanta. Ar fi putut la fel de bine sa fie un mediu asemanator celui din Dogville si n-ar fi facut o mare diferenta. Prefer filmele care cuprind prin cadrele lor o anumita frumuseste a lumei inconjuratoare, dar pe de alta parte apreciez foarte mult si filmele conduse de dialog. Culmea e ca Faces nu mi se pare condus de dialog atat de mult pe cat ar parea din moment ce tot filmul se vorbeste de la un capat la altul. Personajele vorbesc, dar parca e mai putin important ce vorbesc. Logoreea lor arata mai degraba starea de saturatie in care au ajuns, sunt atat de nelinistite incat nici nu mai conteaza ce scot pe gura atata timp cat fac ceva care sa dea impresia ca sunt fiinte vii. Toate personajele din filmul asta par obosite, ajunse intr-un punct mort al vietii lor. Trebuie sa-i dau dreptate lui Windom, orb de-as fi si tot nu m-as putea gandi la altceva decat la decaderea acelei societati bazata cumva pe cultul casniciei.

Nu e genul de film in care simpatizezi cu personajele, ci in care le privesti de departe, cu o anume raceala, le analizezi si tragi concluzii despre ele. Acest tip de film nu-ti starneste emotii, nu implica spectatorul, te tine la distanta si te obliga sa gandesti asupra situatiei lor. N-as putea spune daca e un lucru bun sau rau, pentru ca e o chestie foarte subiectiva. Tine de ce asteapta fiecare de la un film. Personal apreciez lucrul asta, e punctul forte al filmului, desi, din pacate, mai mult de atat nu prea poate oferi. Desigur, cand zic asta nu exclud jocul actorilor, el e cel care defineste atmosfera filmului si cu siguranta ei se descurca excelent. Rar filme in care sa nu poti reprosa nimic niciunui actor, iar interpretarea fiecaruia sa insemne ceva in economia filmului. Intr-adevar, sunt si destul de putine personaje, probabil si pentru ca, asa cum a precizat Windom, initial s-ar fi vrut a fi o piesa de teatru.

A time to live and the time to die

Imi place descrierea lui Twinsen, cred ca a surprins foarte bine esenta filmului in doar cateva propozitii. Asta am apreciat si eu la film, dar cu toate astea am simtit ca e putin cam lung, desi oricand as accepta vinovatia unei implicari scazute din partea mea in universul filmului.

Hou face ceea ce Cassavetes ignora, anume simti ca a existat si un regizor in spatele filmului, iar acesta a avut un mare cuvant de spus. Suprinde extrem de bine acele momente din viata care par simple, banale, dar care sunt cumva definitorii. Sunt acel tip de momente care-ti vin instinctual in minte atunci cand te gandesti la copilarie sau la anumite persoane, aparent lipsite de importanta ca actiune, dar care inseamna enorm pentru spirit, momente de o mare caldura interioara atunci cand cochetezi cu nostalgia.

Spre deosebire de Faces, filmul asiatic vrea sa simti ceva, iar daca nu a facut-o inseamna ca nu si-a atins scopul. E ciudat cum cele doua filme de runda asta exceleaza acolo unde celuilalt ii lipseste ceva, cu siguranta de asta sunt si atat de diferite. Mie imi pare foarte rau ca unul dintre regizori va trebui sa dispara, pentru ca, desi niciunul nu m-a impresionat foarte tare prin aceste doua filme, as fi fost foarte curios sa-i urmaresc in continuare si probabil o voi face oricum.

Momentan imi aman votul pentru ca sunt intr-o dilema. Cred ca mai intai am sa revad si cateva scene din filmul asiatic pentru ca a trecut ceva timp de cand l-am vazut.