[zeno.marin]

Film de arta sau nu?... Aceasta ar fi cam prima intrebare pe care poti incerca sa ti-o pui dupa ce traversezi rapid acest scurt metraj sa spunem intens si plin de continut "de avangarda". Su sa-i spunem pe nume, fara menajamente stilistice - dezechilibrat, pentru ca insiruirea anarhica a secventelor care se doresc a fi suprearealiste mi se par doar "mildly disturbing" (usor deranjante). Putem cauta oricate simboluri, interpretari si sensuri ascunse dar ar fi o risipa de timp si chiar ridicol, intrucat Dali si Bunuel nu au intentionat decat sa redea un fel de dicteu cinematografic automat, o pura manifestare a unui potential subconstient eliberat de guvernarea ratiunii.

Si au reusit spectaculos speculand intr-un fel morbid fobiile noastre comune! Sa luam sper exemplu pasajul din debut cu umoarea apoasa scurgandu-se dintr-un ochi taiat cu briciul exploateaza nivelul normal de aihmofobie care se afla in instinctul de conservare al fiecaruia dintre noi. Paralela cu luna pe langa care trece un nor e doar o diversiune pregatitoare pentru impactul psihic de soc si repulsie. Orice incercare de a face alte legaturi la nivelul acestei alegorii e o dovada de snobism critic. O mana taiata in mijlocul strazii - apotemnophobia. Apoi tanatofobia amestecata cu mirmecofobia si entomophobia (furnicile iesind din palma, fluturele cap-de-mort si desigur omniprezenta moarte)... Aproape ca tot filmul miroase a cadaverina. Si pentru ca tot veni vorba, ca fapt divers, ambii actori Pierre Batcheff si Simone Mareuil sau sinucis (actrita dandu-si foc intr-o piata publica)...

Filmul are consistenta celor petrecute intr-un vis, unde orice absurditate are sens, dar cand revii la realitate - slava Domnului - constati ca universul tau lucid e cel "corect". Daca privim filmul doar ca pe un cosmar cu multiple episoade, atunci e suficient caci legaturile sau tranzitiile intre acte vor capta o logica destul de coerenta. O logica-patologica, venita drept din Iad.