Note din activitatea de critic a lui Truffaut (II)
Ceea ce Truffaut incepuse in 1954, odata cu “O anumita tendinta a cinematografului francez”, avea sa continue in urmatorii ani, ba chiar sa ia proportiile unei adevarate politici. Ea va deveni cunoscuta ca “Politica autorilor”, definita si cu ajutorul altor trei tineri critici: Godard, Rohmer, Rivette. Atribuirea acestei “miscari” ca fiind a lui Andre Bazin este gresita (acesta si Valcroze erau foarte rezervati in ceea ce-i privea pe “tinerii reformisti” – asa cum ii poreclisera).
Truffaut incepe aceasta politica intr-o cronica dedicata unui film cel putin mediocru: “Ali Baba et les quarante voleurs”/”Ali Baba si cei 40 de hoti”.
Principalele idei din tezele sale, prilejuite de acest film, sint:
1.Autorul unui film este regizorul sau. Scenaristul nu are nici o contributie creatoare; el doar furnizeaza autorului materia prima. ( Teorie cu care avea sa fie de acord, mai tarziu, in 1977, si criticul-teoretician D. I. Suchianu, in “Drumuri – Destine – Climate” [vol. 4 din ciclul “Filme de neuitat”.])
2.“Nu exista opere, ci doar autori”. Acest aforism era folosit de Truffaut pentru a sustine ca un film “ratat” al unui autor (ca “Ali Baba…”, de Jaques Becker) este mai interesant decat un film aparent mai “reusit” al unui regizor (in acest sens Truffaut invoca “Domnul Ripois”, a lui Rene Clement).
Politica sa era una foarte selectiva, ce se intemeia pe anumite preconceptii si judecati de valoare. Regizori precum Renoir, Breson si Ophuls erau considerati autori, in timp ce regizori precum Autant-Lara nu aveau sa fie niciodata inclusi in aceasta categorie (chiar daca “Strabatand Parisul”, a lui Autant-Lara, era unul dintre favoritele lui Truffaut). Altminteri, aceasta politica era provocatoare si paradoxala in mod intentionat. Nega caracterul colectiv al procesului de creatie cinematografic, considerand ca scenariul avea un rol secundar. REGIA era privirea AUTORULUI. Truffaut isi incheia articolul astfel: “In ciuda scenariului morfolit de 10-12 persoane, care cu exceptia lui Becker, sunt de prisos, <<Ali Baba… >> este un film de autor, care a dobandit o tehnica exceptionala, un adevarat film de autor.” (“Cahiers du cinema”, nr. 44, februarie 1955) In acelasi numar al revistei, Andre Bazin a tinut sa precizeze si sa se “intrebe”: “Cum poate fi cineva <<hitchcocko-hawksian>>?” (Lui Bazin nu-i placuse “Rebecca” lui Hitchcock si nici “Scarface” a lui Hawks.) Insa Bazin sprijinea pozitiile tinerilor critici, deoarece dovedeau o reala competenta analitica (vazusera de cel putin cinci-sase ori filmul despre care vorbeau), cat si pentru ca “refuza sa reduca CINEMATOGRAFUL [subl. lui Bazin] la ceea ce exprima”. Bazin continua, sustinand ca un film nu poate fi evaluat doar prin scenariu, implicit, tematica: “Acestia acorda regiei o importanta foarte mare deoarece identifica insasi materia filmului – atat din punct de vedere etic cat si estetic. Orice tehnica trimite la METAFIZICA [subl. mea].”
Godard dezvolta, in “Cahiers du cinema”, pe marginea filmului “Hiroshima, dragostea mea” (nr. 97, iulie 1959) tema “tehnicii care trimite la metafizica”: “ In <<Hiroshima…>> am observat ceva care ma deranjeaza, ceva care m-a deranjat si in <<Noapte si Ceata>>, si anume usurinta cu care sunt aratate scenele infioratoare, pentru ca se trece rapid dincolo de ESTETICA [subl. mea].” (...) Lanseaza, cu aceasta ocazie, celebra formula: “travlingurile sunt o problema de etica.”
Doi ani mai tarziu, in 1961(in “Cahiers du cinema”, nr. 120 din luna iunie), “Kapo” ii prilejuieste lui Jaques Rivette “afilierea” la aceasta idee: “Ganditi-va la planul din <<Kapo>> - constata el- in care personajul interpretat de Emanuelle Riva se sinucide, aruncandu-se in gardul de sarma ghimpata electrificata; omul care in acel moment hotareste sa faca un travling inainte si sa cadreze cadavrul in contraplonjeu, cu mana ridicata a personajului inscrisa perfect intr-un colt al cadrului final, merita cel mai adanc dispret.”
Francois Truffaut (1932-1984)
Francois Truffaut este unul dintre cei mai faimosi reprezentanti autori de cinema din Europa. Si-a inceput cariera ca si critic de cinema, la “Cahiers du cinema”, intre 1953-1954, scriind texte polemice ce pledau pentru o revigorare a Cinematografiei Franceze. Intocmai contemporanilor sai, Jean-Luc Godard si Claude Chabrol (mentionandu-i doar pe acestia), Truffaut credea ca nu totul poate fi atribuit “scrisului” (facea, desigur, aluzie la scenariu [vezi “Politica Autorilor” enuntata succint mai sus]). De asemenea, isi fondeaza propria companie de productie, devenind instantaneu senzatia Nouvelle Vague-ului, cu semiautobiografia (din categoria “Film Artists”) capodoperiala “Les Quatre cents coups”/”Cele 400 de lovituri”, din 1959. “Tirez sur le pianiste”, din 1960, a fost tributul sau filmului-noir, pe care l-a adorat pana la sfarsitul vietii. Cu “Jules et Jim” – film ce-i va aduce notorietatea – Truffaut, intocmai ca si ceilalti campioni ai Nouvelle Vague-ului, continua sa se bucure de success mult dupa ce miscarea se sfarsise.
In filmele lui Truffaut se poate, pe drept, recepta influenta altor mari realizatori de film, precum Renoir, Hawks si Hitchcock; entuziasmul cineastului pentru acestia… de asemenea! “La nuit americaine”, din 1973 extinde “o scrisoare de dragoste” la arta cinematografica. Cu acest film, Truffaut castiga Oscarul in 1974 la categoria “Best Foreign Film”. Alte mari filme ale sale sint: “L’enfant Sauvage” (1970) si “Le Dernier Metro” (1980). De asemenea, Truffaut este initiatorul volumului de interviuri pe care l-a condus cu Alfred Hitchcock, publicat in 1966, sub titlul “Le Cinema selon Hitchcock” (aka “Hitchcock – Truffaut”).