“Mi-a plăcut mult, mai ales imaginea trenului intrând în gară la Cannes, în 1950 (n.n. 1959). Parcă vedeam nişte vechi fotografii, atinse de patina vremii. În orice caz, nu cred că între timp a mai existat vreun regizor care să egaleze performanţele atinse de Truffaut şi Godard în cinema”.
Presupunând că nu v-aţi dat seama, citatul de mai sus nu este opinia-epilog, formulată în cheie meditativă de vreun critic de film la finalul documentarului
“Deux de la vague”, proiectat ieri seară la Institutul Francez din Bucureşti. Dimpotrivă, este ceva mai puţin sofisticat şi mult mai profan decât atât. E chiar opinia unuia din cei patru (
sic!) spectatori prezenţi în sală, recte o doamnă trecută binişor de 40 de ani, marcată de o dispoziţie pronunţat contemplativă în faţa unor vremuri “demult apuse”. În cazul domniei sale, nu firul narativ pare să fi fost punctul forte al documentarului, ci mai degrabă imaginile de epocă şi filmările “
vintage”, selectate cu vădită atenţie de
Emmanuel Laurent, regizorul-autor al peliculei.
Într-adevăr, filmul poate fi “desferecat” folosind chei cu mărimi şi canelaturi dintre cele mai felurite, de la cele brute şi difuz conturate ale mai puţin cunoscătorilor în ale cinematografiei (cazul doamnei...), până la cele “profesioniste” ale cinefililor sau, de ce nu, ale criticilor de film. Spun asta deoarece documentarul reţine, ca într-o cuşcă, cu unicul scop de a ne-o prezenta nouă, spectatorilor, o “menajerie” extrem de diversă de personalităţi, unele contemporane încă de pe-atunci statutului de “celebritate”, altele devenite abia ulterior figuri iconice în istoria cinematografului (i-am remarcat, între alţii, pe
Jean Cocteau,
Fritz Lang,
Alain Resnais sau
Anouk Aimée).
Şi cu toate acestea, regizorul nu se sinchiseşte să puncteze prin subtitluri defilarea prin cadru a acestor monştrii sacri. De ce? Motivul e simplu: pe Laurent nu îl interesează decât osatura delimitată în mod parcimonios de relaţia (de prietenie şi, mai târziu, de colaborare profesională) dintre
Francois Truffaut şi
Jean-Luc Godard (de aici şi titlul filmului, “
Doi din noul val”, fiind vorba, evident, de noul val din cinematografia franceză, lansat pe orbită în anii 1950-1960). Orice alte detalii, oricât de relevante ar putea fi pentru un cinefil, sunt retrogradate de regizor în plan secundar, li se atribuie o importanţă marginală. Abordând astfel problema, Laurent doreşte să înlăture o parte din confuziile pe care le-ar fi creat spectatorilor în situaţia opusă, în care ar fi încercat să fie cât mai exhaustiv, disipând mesajului principal în prea multe direcţii, dificil de urmărit.
În termenii mizanscenei, Laurent transcende graniţele stereotipice ale filmului documentar, abandonând tehnica şablonardă a interviurilor, ca modalitate de a releva treptat contextul narativ. În schimb, o plasează în centrul acţiunii pe actriţa
Isild Le Besco, care ne dă impresia că rememorează, ajutată fiind de o foarte bogată arhivă de felurite documente (reviste – e.g. Cahiers du cinema, presă scrisă, postere, scrisori etc.), conjunctura în care s-au cunoscut, s-au împrietenit şi ulterior, au colaborat cei doi cineaşti.
Un al doilea personaj, non-diegetic acţiunii filmului, este naratorul (nu am reuşit să deconspir din caseta tehnică identitatea acestuia), pe principiul des întâlnit în filmul documentar, al povestitorului de tip “non-personaj”. În fine, cel de-al treilea protagonist, tot din categoria “secundar”-ilor (deşi sunt convins că unii l-ar considera “principal”) este
Jean-Pierre Leáud, actorul fetiş atât al lui Truffaut, cât şi al lui Godard, care serveşte aici drept liant al planurilor narative, care nu funcţionează într-un mod perfect complementar unele cu altele.
Neînţelegerile dintre Truffaut şi Godard (
după 1968, anul revoltelor studenţeşti din Paris, Godard renunţă la estetica primordială care l-a consacrat şi se angajează tot mai mult în producţia de filme “militantiste”, pe teme explicit politice, în timp ce Truffaut continuă să rămână fidel filmului de factură clasică), au afectat, în mod inevitabil şi relaţia celor doi cu Jean-Pierre. În documentar, se aminteşte meteoric că ruptura intervenită între Truffaut şi Godard l-a determinat pe acesta din urmă să trimită apostrofări directe şi în direcţia lui Leáud, urmate, desigur, de întreruperea colaborării cu acesta. De aceea, în intervalul 1968-1984 (anul morţii lui Truffaut), nu a existat nici măcar un film la care Godard şi Leáud să fi lucrat împreună (după ce, între 1959 şi 1968 bifaseră şapte lung metraje). Ce mi s-a părut interesant, a fost faptul că după dispariţia (fizică...a) lui Truffaut, cei doi şi-au reunit eforturile în câteva producţii comune...
Este oarecum neverosimil cât de fulgerător a putut fi escaladată relaţia de prietenie dintre Truffaut şi Godard, până într-acolo încât au renunţat totalmente să îşi mai vorbească. Dar, viaţa ne rezervă şi asemenea surprize şi mă întreb dacă există vreun temei pentru a ne face să respingem a priori posibilitatea (oricât ar fi de mică...) ca astfel de neînţelegeri să se producă şi la “case” mai mari...
Pentru a vă da seama până unde a ajuns relaţia dintre cei doi, reproduc mai jos răspunsul lui Truffaut (din iunie 1973) la scrisoarea caustică pe care i-o adresase Godard cu o lună mai devreme:
“
Îţi returnez scrisoarea pe care i-ai scris-o lui Jean-Pierre. Am citit-o şi îţi pot spune că am găsit-o dezgustătoare. Din cauza ei, simt că a venit momentul să îţi spun, deşi aş fi vrut să o fac mai repede, că după părerea mea, te comporţi ca un ticălos. Nu-mi pasă care e părerea ta despre <Noaptea americană> (n.n. filmul din 1973 al lui Truffaut), iar ceea ce găsesc cu adevărat lamentabil este că tu continui să mergi să vezi astfel de filme, al căror conţinut îl ştii chiar mai înainte de a intra în sala de cinema şi care nu îţi mai fac să rezoneze nicio coardă sensibilă, fiind total opuse concepţiilor tale despre cinema sau viaţă”.
Sfatul meu: mergeţi să vedeţi documentarul, chiar dacă alegerea s-ar întâmpla să fie motivată doar de imaginea trenului intrând în gara din Cannes
...Într-un documentar care îşi propune - şi reuşeşte! - să reînvie o frântură din istoria cinematografiei, sunt convins că şi o astfel de scenă, chiar aşa, simplă şi trivială, cum este, vă va lăsa imaginaţia să zboare, cel puţin la celebra secvenţă a “trenului intrând în gară”, marcă înregistrată a fraţilor Lumière…
Casetă tehnică:
Titlu: "Deux de la vague" (eng. "Two in the wave")
Regizor: Emmanuel Laurent
Scenariu: Antoine de Baecque
Cu: Anouk Aimee, Charles Aznavour, Jean-Paul Belmondo, Claude Chabrol, Jean Cocteau, Jean Luc Godard, Francois Truffaut, Jean-Pierre Leaud, Claude Jade, Anna Karina...
An: 2010
Producţie: Franţa
Durata: n-am fost curios, la filmul ăsta, timpul oricum trece repede.