|
"The King's Speech" - Umanitatea coroanei
Umor, sinceritate, originalitate naturală
Pe de o parte, deşi ani de zile am detestat reţelele de socializare, până la urmă Facebook-ul m-a cucerit.
Pe de altă parte, deşi am tot respectul pentru Marea Britanie, nu-i pot ierta ceea ce a făcut în Al Doilea Război Mondial.
Şi cu toate acestea, sper din tot sufletul ca "The King's Speech" să detroneze la Oscar mediocritatea "The Social Network", de care-l desparte o distanţă ca de la cer la pământ. (Precizez că deocamdată vorbesc dintr-o perspectivă complet parţială: dintre cele zece filme nominalizate, până în momentul de faţă le-am văzut doar pe acestea două - deşi urmează foarte curând "The Kids Are All Right" şi "The Fighter".) Pur şi simplu, "Discursul regelui" şi "Reţeaua de socializare" nici nu suferă comparaţie - motiv pentru care mă opresc aici cu referirile la filmul lui Fincher (pe care l-am analizat la vremea lui - cine doreşte o paralelă, poate pune una lângă alta cele două cronici), pentru a mă ocupa în continuare numai de subiectul de faţă.
S-ar putea întreba unii (şi, de fapt, pe IMDb mulţi chiar o fac), ce anume ar fi atât de nemaipomenit în povestea felului cum un instructor de vorbire îl vindecă pe un rege bâlbâit. Okay, poate fi un subiect "interesant", cel mult - dar de-aici şi până la gloria care-l înconjoară, calea-i lungă... Sau, le poate părea lungă celor lipsiţi de imaginaţie. Pentru cine are cât de cât noţiunea inteligenţei cinematografice, lucrurile stau cât se poate de simplu.
Desigur, nu este numai şi numai un film despre exerciţii de logopedie - nici măcar nu este în primul rând despre asta. E un film despre problemele de personalitate ale individului - fie el un rege sau un paria. Un film despre descoperirea eului, şi despre câştigarea credinţei în sine. Şi despre putere, cu faţetele şi dinamicile ei adesea inimaginabile. Despre relaţia mentor-discipol. Şi prietenie.
Însă nici toată această bogăţie de valenţe, teme şi direcţii ideatice nu constituie, în sine, garanţia valorii, sau măcar a succesului. Adevăratul merit al "Discursului..." constă efectiv în vreo trei jaloane principale ale talentului cinematografic: umorul, sinceritatea, originalitatea naturală, deloc căutată.
E foarte uşor să radiografiezi paradigmele dramaturgice ale filmelor cu James Bond - dar ce satisfacţie se poate găsi în a examina scenariul lui David Seidler (nominalizat la Oscar), care îmbină într-o armonie remarcabilă rigoarea structurală cu creativitatea şi imprevizibilitatea. Acest lucru e cu atât mai semnificativ, cu cât povestea, ca orice docudrama, e cunoscută - ceea ce pune din nou în valoare două principii fundamentale ale esteticii, de o importanţă cu atât mai acută în cinema:
- Originalitatea nu înseamnă neapărat a spune ceva nou, ci mai degrabă a spune lucruri cunoscute într-un mod nou.
- A fi imprevizibil nu înseamnă a-i oferi spectatorului ceva neaşteptat, ci a-i da ceea ce aşteaptă, dar într-un mod neaşteptat.
Atât scriptul lui Seidler - care, în mod surprinzător, şi-a făcut mâna mai mult cu filmuleţe de televiziune, vizitând marele ecran doar ocazional, cu "Tucker: The Man and His Dream" (Francis Ford Coppola, 1988), urmat în 1997-99 de o dramoletă şi două animaţii mărginaşe - cât şi regia echilibrată, pe cât de sigură pe sine, pe atât de creativă (nominalizată la Oscar), a lui Tom Hooper (un tânăr specializat la rândul lui în seriale TV, biografice mai ales) aplică aproape exemplar aceste principii, dăruindu-ne o povestire cinematografică de urmărit cu implicare, asezonată cu un umor pe cât de elegant, pe atât de sănătos (fără ca filmul să fie câtuşi de puţin o comedie - dar te amuză incomparabil mai mult decât toate mizeriile cu erecţii, funcţii fiziologice şi grupuri sanitare ce ni se tot vâră pe gât de-o vreme-ncoace). I-aş reproşa doar o bâlbă (nu verbală, ci epică) în zona primului punct culminant - discursul de încoronare, unde autorii optează pentru un anumit soi de elipsă: insistând asupra pregătirilor (delicios momentul dintre Lionel Logue şi Arhiepiscopul de Canterbury - un Derek Jacobi fermecător cu autoironie fină), pentru a opera apoi, prin intermediul aparatului de filmat din Westmunster Abbey, o săritură direct la vizionarea materialului, fără să arate deloc tocmai cuvântarea buclucaşă. Sugestia care se intenţiona astfel nu are forţa de impact preconizată - ba chiar ratează o şansă stilistică majoră, căci reportajului îi succed câteva imagini document cu un discurs al Führer-ului, căruia proaspăt încoronatul Rege îi invidiază incredibilul har oratoric. Ţinând seama şi de întregul context istoric şi dramaturgic al momentului, acolo s-ar fi putut articula un episod efectiv unic; din păcate, Hooper a trecut pe-alături.
Compensează, însă, în punctul culminant imediat următor, celebrul discurs de la intrarea Angliei în război, şi singurul urmărit în totalitate - "încercarea grea", cum îi zice Propp - unde filmul atinge într-adevăr un apex al grandorii şi emoţiei. Iar pentru a percepe cu adevărat aceste dimensiuni apoteotice (căci, la drept vorbind, regele George al VI-lea a fost o simplă marionetă a istoriei, nefăcând altceva decât să-şi joace docil rolul în scenariul scris de alţii - nu întâmplător, într-o anumită secvenţă se subliniază faptul că a primit coroana nu prin decesul înaintaşului său, ci în urma abdicării acestuia), se impune să parcurgem adevăratul fir narativ al întregii poveşti: prietenia cu totul specială dintre cei doi protagonişti.
O simplă convenţie formală, conform căreia, spre a simplifica procedurile, orice film candidat la Oscar pentru actorie nu poate avea decât câte un singur rol principal (atât masculin, cât şi feminin), stă la baza departajării celor doi ca nominalizări (Colin Firth principal, Geoffrey Rush secundar). De facto, ambele roluri sunt principale - nu numai prin întindere şi forţă, ci şi ca semnificaţie. Comună amândurora, nevoia dramatică îi uneşte pe cei doi bărbaţi, investindu-i în egală măsură cu statutul de protagonişti. În principiu, m-aş putea simţi tentat să spun că "numai un dascăl care formează cu adevărat oameni şi făureşte destine poate înţelege o asemenea simbioză" - dar marele merit al celor trei (actorii şi Tom Hooper) este tocmai acela de a reuşi să comunice majorităţii spectatorilor inefabilul comuniunii dintre maestru şi învăţăcel. Clenciul stă tocmai în paradoxul că "ucenicul" e Ducele de York (şi, în ultima parte, Regele) - dar sub aspectul concret al corectării vorbirii, adevăratul stăpân absolut devine Dr. Logue (foarte bine speculat şi faptul că titlul de "doctor" e fictiv - însă rezultatele, cât se poate de reale şi substanţiale). În raport cu rigorile protocolare, fermitatea instructorului (neclintit în aşa-zisele sale "încălcări") se relevă cu atât mai semnificativă - şi se impune, finalmente, ca esenţă a prieteniei ce-i va uni pe viaţă, după cum ne spune insertul din epilog (pe lângă răsplătirea cu titlul de cavaler). Filmul urmăreşte cu acuitate, empatie şi un haz irezistibil dinamica acestei relaţii volatile, mereu proaspătă, mereu surprinzătoare, până la apogeu - singurul prilej în care profesorul înţelege să i se adreseze elevului său cu "Maiestate": atunci când, cel puţin din punctul lui de vedere, şi-a adjudecat titlul suprem.
Chiar dacă acel automatism tehnic menţionat mai sus îl plasează pe Colin Firth (corect, convingător, dar prin nimic ieşit din comun - ceea ce lasă complet nejustificată licenţa distribuirii sale, în condiţiile unei asemănări fizice aproape absente) în poziţia de actor principal, adevărul e că Geoffrey Rush îi ia caimacul pe departe. Desigur, e suficient ca, pe lângă diferenţa de vârstă (şi, implicit, de experienţă), să urmărim carierele ambilor actori, ca să vedem de ce Rush e mult mai pregătit pentru o asemenea creaţie - dar toate astea n-ar face nici două parale pe lângă talentul nativ. Aparent rigid şi monocord, Lionel Logue evoluează constant pe o sinusoidă tot mai flexibilă a sentimentelor, nuanţelor şi profunzimilor - practic, el este cel ce "duce filmul", şi nu numai fiindcă e personajul activ, câtă vreme partenerul său are doar un statut receptiv (şi doar parţial reactiv), ci mai ales datorită incontestabilei sale forţe şi polivalenţe actoriceşti. Pe lângă el, toţi ceilalţi pălesc, deşi nu sunt răi deloc. Helena Bonham Carter (nominalizată la Oscar pentru rol feminin secundar - de ce? I-a luat valul, pesemne) ne face surpriza unui emploi "normal", nu de paparudă cu ochi holbaţi, cearcăne, strâmbături şi păr electrocutat - cum au tot silit-o unii să ne obişnuiască, în ultimii cinci-şase ani); nu străluceşte, dar nici rea nu e. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Michael Gambon, în cele trei apariţii ale sale scurte, dar marcante, ca Rege George al V-lea (o dată sever, a doua oară doborât de boli, a treia oară mort). Guy Pearce şi Eve Best sunt convingători cu discreţie în fatidicul cuplu Edward al VIII-lea - Wallis Simpson, iar actriţa copil Freya Wilson se poate măcar lăuda că a reuşit o schiţişoară simpatică a viitoarei Elizabeth a II-a. L-am mai remarcat pe Timothy Spall, în porcinul Churchill - deşi asemănarea fizionomică e destul de aproximativă, portretul sugerează expresiv, din câteva tuşe precise, tumultul de ambiţii tenebroase ale individului care a malformat decisiv istoria secolului trecut - ca succesor al lui Chamberlain (schiţat convenţional de Roger Parrott) şi al lui Baldwin (conturat economic dar nu fără har de către Anthony Andrews).
Pe aceeaşi listă a celor douăsprezece nominalizări la Oscar figurează şi admirabila imagine a lui Danny Cohen, cu expresivitatea ei sumbră, depresivă, proprie atât perioadei istorice cât şi, mai ales, sfâşietoarei drame personale a protagonistului. Cohen reuşeşte performanţa de a compune o decizie plastică "multicolor-stinsă", inclusiv prin colaborarea cu Eve Stewart şi Judy Farr (candidate la Oscar pentru decoruri), a căror principală bijuterie scenografică, unică în felul ei, e casa lui Lionel Logue, cu acele stranii contraste dintre piesele de mobilier şi petele pestriţe de pe pereţii coşcoviţi - în aura lăptoasă ce pătrunde prin luminatorul din tavan.
În ultimă instanţă, totul se concentrează în nucleul semantic pe care l-am identificat deja - al umanităţii unui rege. S-ar putea dezbate îndelung pe marginea tuturor sensurilor umane ale filmului, dar cred că, dacă aş fi nevoit să mă rezum la doar câteva cuvinte (cum, la urma urmei, mă obligă şi faptul că am ajuns la sfârşitul acestei analize), aş defini ideea centrală a filmului ca fiind următoarea: un monarh cu adevărat bun este acela care-şi înţelege propria umanitate (concluzie cu atât mai relevantă, într-un chip paradoxal, cu cât avem de-a face cu un rege care, aşa cum aminteam şi mai sus, n-a fost, în fond, decât un figurant al tronului - dar unul foarte uman). Aici, bâlbâiala este factorul declanşator - după care, rolul mentorului devine de la sine înţeles.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
7-9 februarie, 2011, h. 22:30-00:24
Bucureşti, România
|