As mai adauga, la cele enumerate de tine, naturaletea. Naturalete atit in reactiile personajelor, cit si in dezvoltarea plotului. Ancorarea in realitate, paradoxala pentru un horror, dar rezultat direct al stilului "mockumentarist", are efectul scontat. De unde angoasa? Pai din faptul ca te pregatesti pentru un horror, dar ceea ce vezi pe ecran nu coincide deloc cu asteptarile tale. Cu alte cuvinte, e horror tocmai pentru ca nu e horror (in sensul ca nu-ti ofera ceea ce te-ai astepta sa-ti ofere). De aici si huiduielile si denigrarea acestui sub-gen. Majoritatea se simt inselati in asteptari, ei vor un horror in acceptiunea clasica a cuvintului si primesc cu totul altceva. Primesc un soi de documentar a la Discovery Channel, de care, treptat, se plictisesc, ratind probabil puseurile angoasante plasate pe parcurs. Desigur, atunci, ca vor avea parte de frustrare la final. Dupa cum spuneai, SMC, totul e extrem de "lumesc" la inceput. "Lumescul" asta pregateste terenul pentru angoasa. Care incepe sa se insereze treptat. Tu, ca spectator, iti identifici realitatea proprie, cu acel "lumesc". Totul pare normal. Apoi, cind primele elemente cu iz supranatural invadeaza realitatea aceea sigura de pe ecran, ele patrund si in realitatea ta, usa fiind larg deschisa pentru ca, nu-i asa, am avut parte de o ora de normalitate, ce se mai poate intimpla de acum incolo? Asadar totul e orchestrat in asa fel incit, atunci cind frica se instaleaza, aceasta este justificata de si functioneaza prin acea prima ora de normalitate.
Recomand, pe aceiasi felie,
Lake Mungo (2008) si
The Fourth Kind (2009).
@SMC, mi-ai stirnit curiozitatea cu acel "horror-gore". De unde, totusi, gore-ul? Sa fie un gore strict la nivel intelectual?
Gore-ul plasmuit de subconstientul nostru avid?