Daca e sa privim filmul ca pe un balet (iar baletul e totusi o metafora mult mai mare aici, bine dezvoltata), atunci complexitatea scenariului nu mai are relevanta, povestea trece pe planul doi, in favoarea spectacolului si mai ales a trairilor pe care le creaza. Iar Aronofsky s-a adaptat perfect rationamentului asta. Intr-adevar, filmul are limitele sale, dar pe care si le asuma din start pentru a se putea concentra exclusiv pe exploatarea ideala a continutului. Rezultatul e compact, dens, intens, imi vine greu sa-i gasesc greseli lui Aronofsky.
De revazut l-as revedea in primul rand pentru placerea mea vizuala.
