|
Filmul ăsta a reuşit să-mi trezească nişte senzaţii pe care le-am experimentat ultima dată pe vremea cînd Cronenberg ne servea un Naked Lunch – un amestec de fascinaţie şi oripilare, senzatii create, uneori, prin situaţii uneori atît de absurde încît generează comicul. E un atu ca în mijlocul atîtor inepţii să apară un film care să exploreze anumite zone tabu and to shake you up a little in the process.
Există o generoasă doză de perversitate în modul în care a fost construit personajul DREN, manifestată atît în relaţia cu „părinţii” (pentru că, vrînd-nevrînd, îi percepi astfel – de aici şi latura incestuoasă care amplifică aspectul pervers), cît şi în relaţia cu spectatorul, prin efectul pe care îl are acest personaj asupra sa. DREN, acest unnatural born killer, e astfel conceput şi prezentat încît să-ţi creeze o fascinaţie împinsă pînă la dorinţă sexuală. Însă, în momentul în care un anumit close-up bine ticluit îţi stîrneşte dorinţa, următorul te determină, dacă nu să întorci capul oripilat, măcar să te ruşinezi de propriile gînduri. Sîntem, astfel, asemenea lui Clive, victimele unui complex ghem de trăiri care acţionează într-un mod subversiv. De aici se trage, probabil, şi modul negativ în care filmul a fost perceput de multă lume.
Păcat că filmul îşi epuizează resursele în final, înecîndu-se, precum ţiganul la mal, într-o ultimă scenă complet fără rost. Cu toate acestea, rămîne un film demn de luat în seamă, o gură de aer (mai mult sau mai puţin) proaspăt in peisajul actual. Recomandat.
8/10
|