Viaţa bate filmul. De vorbă cu Dinu Cocea (Roxana Vasile)
L-am cunoscut la Ambasada Romaniei din Paris. Venise, ca si mine, sa asiste la o conferinta-spectacol a maestrului Radu Beligan. S-a asezat pe scaunul alaturat si a inceput sa povesteasca. Ca l-a cunoscut pe Beligan... ca a filmat cu Petrut... cu Piersic... <Iertati-mi, va rog, ignoranta, dar cum va numiti?> <Dinu Cocea!> Prin minte nu-mi treceau decat titluri de filme - "Iancu Jianu, haiducul", "Iancu Jianu, zapciul", "Zestrea Domnitei Ralu", "Ecaterina Teodoroiu", "Haiducii", "Razbunarea haiducilor", "Haiducii lui Saptecai" ... Dupa momentul de uimire, inerent, l-am rugat sa accepte sa stam de vorba mai pe indelete, sa depanam amintiri.
R.V: Sunteti la Paris din 1985. Nu ma insel, nu?
D.C: Nu, nu va inselati. 1985. Am ajuns aici cu trenul si am intrat direct in spital, unde am stat o luna.
R.V: De ce ati plecat din tara? Ati fugit?
D.C: Nu, n-am fugit. Am fost dat afara. De Ceausescu. In afara de filme artistice, realizam si filme de protectia muncii. Pe unul din ele imi propusesem sa-l fac la hidrocentrala Vidraru, din Arges, de langa Pitesti. Vorbeam de incompetenta profesionala a unor cadre tehnice de a construi o hidrocentrala pe un munte de calcar. Scenariul a fost respins de adjunctul Suzanei Gadea, de la ministerul culturii. <Scenariul asta, Dinule, e anti-statal si anti-guvernamental… Cum poti sa-ti bati joc de marile realizari din tara noastra?> mi-a spus el. Pe aceasta tema, noi, cineastii, am facut o sedinta la care a venit si Ceausescu. Cand am luat cuvantul, i-am spus despre scenariul meu - ‚Pe apa Sambetei’ se numea. Am precizat ca nu atac realizarile marete ale statului socialist roman, ci doar pe cele facute de cadre necalificate, incompetente. Ceausescu a cascat ochii mari, apoi a cerut pauza si a plecat. S-a terminat sedinta. In aceeasi zi, am mers la minister. <Ce-ai facut, nenorocitule? Ti-ai dat foc singur la palarie! Cum ai putut sa spui lucrul ala? Uite, am primit telefon de la Suzana Gadea ca nu mai ai voie sa intri nici macar pe poarta studioului!> - mi-a spus Fernoaga, directorul Casei de filme. Si asa… m-au dat afara din meserie! Mi-am facut imediat toate formele la Pasapoarte si la Ambasada Frantei pentru plecare definitiva. Intre timp, dand spaga, am reusit sa le scot din Romania pe sotia si pe fiica mea. Asta s-a intamplat in 1981. Eu am mai ramas cativa ani. Vorbeam cu ele la telefon. Ma duceam noaptea la Palatul telefoanelor de pe Calea Victoriei si le sunam. Cum scrisorile nu ajungeau la ele, am rugat-o pe sotia ambasadorului din Congo la Bucuresti, o negresa foarte simpatica, sa ma ajute. Locuia vis-a-vis de noi, pe Caderea Bastiliei. <Sigur, aduceti-mi-le!> - mi-a spus ea. <Pai, nu pot, ca sta politaiul la poarta>. Asa ca, am facut un arc, legam pe sageata scrisoarea si trageam de pe balconul meu pe balconul sotiei ambasadorului. Asa am reusit sa corespondez cu sotia si cu fiica mea!
R.V: Ele au plecat in 1981, dumneavoastra in 1985!
D.C: Exact! Intre timp, datorita relatiei pe care am avut-o cu ministrul de externe Stefan Andrei, prin intermediul Violetei, sotia lui, actrita, acesta mi-a inlesnit o intalnire cu Elena Ceausescu. <Ce, esti nebun? Vrei sa pleci din tara, cand numele tau e pe toate gardurile? Treaba ta, n-ai decat sa pleci, dar ai s-o faci numai cu picioarele inainte!> - mi-a spus ea. La ceva vreme dupa aceasta discutie, aflu ca tovarasa este si presedinta unui institut de futurologie, stiinta viitorului, si ca scrisorile pe care le primeste acolo le citeste personal, ca e curioasa. Asa ca i-am trimis o scrisoare in care ii spuneam, in doua vorbe, <cucoana, nu-ti permit sa-ti bagi labele in viata mea personala>. Chiar asa i-am spus: <labele>. Pentru ca imi spusese ca imi gaseste ea alta nevasta!
R.V: Cum ati reusit sa plecati in cele din urma?
D.C: Dupa ce i-am scris acea scrisoare, a doua zi am fost chemat la Pasapoarte. Am primit pasaportul … pupaturi … am fost rugat sa nu zic nimic rau de tara … am luat trenul catre Franta … si in tren am paralizat total. Din Gara de Est, de la Paris, am ajuns cu targa direct la spital, la Pitie-Salpetriere. Mi s-au facut analize si mi s-a gasit in sange strontiu 0,02%. Fusesem iradiat!
R.V: Primul film semnat Dinu Cocea cand a fost, in ce an?
D.C: Si aici este o poveste intreaga! De exemplu, in „D’ale carnavalului” eram regizor secund. Gigi Nagy, venit de la Moscova, nu stia nici macar cine e Caragiale, dar fusese repartizat sa faca filmul, ca asa era pe atunci. Eu am fost omul din umbra! La fel si in „Ciulinii Baraganului”. Louis Daquin era regizorul principal, insa eu am facut distributia, l-am gasit pe Nuta Chirlea - un copil de 10 ani de la tara, care interpreta rolul principal. Daquin mi-a spus <vreau un baiat de la sat, nu de la oras>. Si am plecat prin sate sa caut. Copilul asta, baiat frumusel foc, nu era la scoala. Era pe camp, la cules stiuleti de porumb. Asa l-am gasit pe Nuta si l-am luat in film. Apoi am facut „Tudor”. Lucian Bratu, regizorul principal, era tot cu studii la Moscova. Ca astia erau preferati! Noi ceilalti eram secunzii! Aaaa, mi s-a oferit sa fac filme, dar mi-au dat ei scenariul lor - „Marinica, tractoristul”, „Leana, stahanovista”… Nu, nu, nu, nu… I-am refuzat categoric! Abia dupa „Tudor” am facut primul meu film ca regizor plin - „Haiducii” (n.r. 1966). Am inceput filmarile cu Emanoil Petrut in rolul principal. La Suzana, unde filmam, el s-a dus la restaurant… Cand s-a intors, a vrut sa incalece pe cal… calul, intepat de bondari, s-a speriat…a sarit… Emanoil, cu piciorul prins in scara calului, a cazut si s-a lovit la cap… era sa moara… A trebuit sa-l schimb, asa ca l-am luat pe Ion Besoiu care, nu zic ca nu e actor bun, e foarte bun, dar nu era ce-mi trebuia mie. Eu aveam nevoie de o figura mai necioplita, mai din popor. Dar n-am avut ce face, m-am apucat de film. Cum l-am facut? Cu saru’mana! Directorul Popa mi-a dat Pelesul gratis, caii erau la Nicolaescu, ca lui i se dadeau toate aparatele, toti caii…tot… Popa mi-a spus <Securitatea are aici cai pentru banditii din munti, dar cum in Bucegi nu sunt banditi, caii stau de pomana. Sefului securitatii ii place sa bea, asa ca, daca il afumi bine, iti da caii>. Asa am facut si am facut rost de cai pentru trei-patru zile de filmare! La Patriarhie, la popi, m-am dus si am facut matanii, asa ca la Suzana am avut cazare pe gratis, maicutele ne gateau… si in felul asta, cu 3 milioane, m-am putut descurca. Dupa ce l-am terminat, „Haiducii” a intrat la Patria pentru o saptamana. In prima zi s-au vandut 25 de mii de bilete. Sala avea o capacitate de 1.500 de locuri. Filmul a fost prelungit o luna si jumatate. Cand in film, in ocna, se canta 'Hristos a inviat', lumea se ridica in picioare in sala si aplauda. Nu zic ca a fost un film extraordinar, dar am avut o presa nemaipomenita. In decursul a numai zece ani, filmul a fost vizionat de 9 milioane de spectatori...
R.V: …si telespectatori!
D.C: „Haiducii” a fost cumparat de un evreu roman stabilit la Paris, Henri Deutschmeister, si exploatat aici pe piata. De fapt, toate filmele mele au rulat si in Franta.
R.V: Care sunt actorii pe care ii aveti la suflet? Ati filmat cu foarte multi - Florin Piersic, Adrian Pintea, Ion Besoiu, Marga Barbu, Jean Constantin…
D.C: Pai, pe vremea aia, Jean Constantin facea doar figuratie la teatrul Fantasio. L-am cunoscut la Constanta si l-am luat in filmele mele. Mi-am dat seama ca e valoros si am creat pentru el rolul lui Parpanghel, tiganul. A avut un succes nebun, incat l-au luat, apoi, toti regizorii. Si cu Toma Caragiu am avut relatii extraordinare. Sa va povestesc un lucru nostim care nu e stiut! Toma avea probleme - nu voia sa mearga cu liftul. A plecat teatrul Bulandra in America si el s-a dus cu vaporul, nu cu avionul. De ce? Ii era frica. Cand era mic, mama lui l-a dus la o ghicitoare oarba care i-a spus ca o sa moara de moarte rea. Ceea ce, de fapt, pana la urma, s-a si intamplat.
R.V: De Florin Piersic ce amintiri va leaga?
D.C: Vaaai… Florin a facut pipi in bratele mele cand avea cinci-sase luni. Eram coleg da banca cu sora lui, cu Lucia Piersic, la Satu Mare. Deci il cunosc de atunci. Ne-am reintalnit, dupa douazeci de ani, la „Ciulinii Baraganului”.
R.V: Marga Barbu?
D.C: Am fost cam de aceeasi generatie. Foarte stoica, serioasa si buna actrita. Apoi, i-am avut si pe Giugaru, Fintesteanu, Olga Tudorache, Fori Etterle, Colea Rautu…am construit roluri pentru el…
R.V: Aveati preferintele dumneavoastra!
D.C: Preferinte… nuuu… era o viziune careia actorii trebuiau sa-i corespunda tipologic si psihologic… De exemplu, pe Stela Furcovici, in „Ecaterina Teodoroiu”, am luat-o pe cand era figuranta la Turda. Am incercat vreo 30-40 de actrite tinere pana sa o gasesc pe ea. Actoriceste, unele erau mai bune decat ea, dar nu aveau temperamentul ei zurliu. De ce zurliu? Pai, zurlie a fost si Ecaterina Teodoroiu cand a plecat printre barbati, ca sa lupte pe front.
R.V: Cand ati venit la Paris, in 1985, ati continuat sa lucrati in lumea filmului, a cinematografiei?
D.C: Am mai scris cateva scenarii. Practic, insa, din punct de vedere financiar, n-am mai trait din film. Dar primesc inca drepturi de autor, pentru ca filmele mele sunt, in continuare, difuzate. De la Revolutie pana acum, s-au dat de sute de ori pe toate posturile de televiziune! De ce le dau? Nu pentru ca sunt ele grozave, ci pentru ca fac rating si merg bine reclamele.
R.V: Daca ati lua-o de la capat, ati face acelasi lucru pe care l-ati facut toata viata?
D.C: Si maine! Unii zic <Domnule, are 80 de ani, e mult!>. Mintea o am de 15-20 de ani. E drept, merg mai greu cu picioarele, dar Jean Mihail, care mi-a fost profesor, n-avea un picior si tot s-a urcat pe munti, in Bucovina, ca sa filmeze „Rapa Dracului”. Asta-i viata! Filmele mele vor ramane in arhiva si vor putea fi vazute si peste 100 de ani, daca nu ia foc arhiva. Dar asta numai Dumnezeu o stie!