Cinematografia română în 2010. Războiul "şopârlelor" cu "dinozaurii"
Certitudinea
Războiul dintre generaţia “noului val” din cinematografia românească şi cei numiţi de ei “dinozauri” sau “expiraţi” a început acum 20 de ani şi continuă şi astăzi. Ba chiar a atins amplitudinea maximă. Scânteia care a aprins butoiul cu pulbere este o încurcătură făcută, la sfârşitul anului trecut, de fostul ministru al Culturii, Theodor Paleologu care, într-un puseu de sagacitate (şi inspirat de Cristian Mungiu), a tăiat, de pe lista membrilor consiliului de conducere al CNC, Asociaţia Producătorilor de Film. Aceştia, bineînţeles, au făcut contestaţie.
Între timp a căzut Paleologu şi a venit Kelemen Hunor, care s-a trezit pe cap cu ditamai “războiul civil” între cineaşti. Din abilitate politică, ministrul le-a spus să ia singuri o decizie, adică să-şi numească ei reprezentanţii. Acest lucru era, bineînţeles, imposibil – având în vedere nivelul de presiune al conflictului - , iar tânărul ministru UDMR-ist ştia asta. Aşa că le-a spus: “Atunci voi face eu numirile dar, în cazul acesta, nu voi accepta nicio contestaţie”. Punct ochit, punct lovit şi le-a astupat gura. Consiliul de conducere al CNC e alcătuit din şapte membri: 5 reprezentanţi ai “breslelor” din cinematografie, un reprezentant al MCCPN şi directorul CNC (Eugen Şerbănescu).
Ioan Cărmăzan: “Care producători? Cizmăria SRL?”
Pe fond, situaţia este dramatică, deşi rezultatele internaţionale ale filmului românesc par să prezinte o realitate roz. În aparenţă este un conflict de principii dar, în fapt, e vorba de un război de împărţeala banilor de la CNC. Aceştia se scurg în nişte uriaşe găuri negre, de vină fiind Legea Cinematografiei, căreia îi lipsesc nişte precizări punctuale privind responsabilitatea producătorilor. Conform reglementărilor actuale, înscrierea la concursul de scenarii o face producătorul, nu regizorul sau scenaristul. Acesta (producătorul) vine la pachet şi cu regizorul, pentru a da greutate şi credibilitate scenariului. Pe parcurs însă, regizorul poate fi schimbat, neexistând vreo interdicţie în acest sens. O altă hibă este faptul că CNC-ul dă până 50% din costurile producţiei, urmând ca, teoretic, producătorul să pună restul. În realitate, producătorul face filmul cu jumătate din banii primiţi de la CNC, iar cealaltă jumătate o bagă în buzunar. Ca să faci un film de 2 miliarde de lei vechi (cât ar costa în total) cu doar 500 de milioane (adică un sfert din cât ar trebui) înseamnă bineînţeles să alegi cele mai ieftine locaţii, cei mai ieftini actori, cei mai ieftini operatori. Iese un film pe măsura costurilor. Evident că filmul n-are niciun impact, este pierdere 100%, dar producătorul nu pierde nimic. După 7 ani, dacă nu recuperează nimic, nu păţeşte nimic. Filmul intră în proprietatea CNC-ului şi producătorul scapă. Chipurile, pierde dreptul de exploatare. De fapt, n-are nimeni ce exploata. “Suntem singura ţară din lume în care banii de producţie se dau producătorului. Peste tot, producătorul îşi ia banii din difuzarea filmului, nu din altceva – spune Ioan Cărmăzan. Producătorii nu se îmbogăţesc din asta, dar trăiesc. De fapt, care producători? Au un birou, un telefon şi o maşină şi se intitulează casă de producţie. Nu sunt producători, sunt producători executivi. Cizmăria SRL, asta sunt! Vii şi le dai pielea - îţi fac pantofii. Nu le dai pielea – nu le dai banii - , nu-ţi fac pantofii. Nu pun nimic de la ei”.
Lista “dinozaurilor” şi a regizorilor din “noul val”
Părţile aflate în conflict sunt, pe de o parte, “dinozaurii” sau “expiraţii”, iar pe de altă parte, cei intitulaţi (sau autointitulaţi) “noul val”. Dar şi aici trebuie făcute unele distincţii, pentru că în fiecare tabără sunt mai multe rânduri de generaţii. “Dinozaurii”, de pildă, sunt eşalonaţi pe trei nivele. Din prima categorie (cei afirmaţi în perioada 1950- 1969) mai trăiesc Gheorghe Naghi, Aurel Miheleş (cei care l-au lansat pe marele ecran pe Grigore Vasiliu Birlic), Andrei Călăraşu, Mircea Drăgan, Andrei Blaier, Liviu Ciulei, Geo Saizescu). Urmează generaţia 1960-1969, cu Dinu Cocea, Elisabeta Bostan, Mircea Mureşan, Lucian Pintilie, Alecu Croitoru, Sergiu Nicolaescu şi Radu Gabrea. Ultima generaţie de “dinozauri” în viaţă sunt Dan Piţa, Mircea Daneliuc, Constantin Vaeni, Mircea Moldovan, Stere Gulea, Dinu Tănase şi Nicolae Mărgineanu. Generaţia nouă are şi ea două nivele: Nae Caranfil şi Radu Mihăileanu (1990-1999), urmaţi de Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Muntean, Adrian Popovici, Cătălin Mitulescu, Gheorghe Preda, Sinişa Dragin, Corneliu Porumboiu, Tudor Giurgiu, Napoleon Helmis şi Petre Năstase (2000-2007). Aici trebuie făcută precizarea că Sinişa Dragin e cetăţean sârb. Dar, fiind elevul lui Ioan Cărmăzan şi mai făcând şi un film după scenariul acestuia (“În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură”) este asimilat cinematografiei româneşti prin care s-a lansat. Numai că, graţie indolenţei CNC faţă de filmele autohtone, producţia a câştigat, în 2002, Tigrul de Aur la Festivalul Internaţional de Film de la Rotterdam ca… film sârbesc…
Nae Caranfil şi Cătălin Mitulescu fac pas înapoi
Revenim la conflict: între cele două tabere amintite se află “intermediarii”, adică viitorii “expiraţi”: Ioan Cărmăzan, Şerban Marinescu şi Laurenţiu Damian.
Liderul “noului val” a devenit, prin prestigiul indus de câştigarea Palme d’Or-ului, Cristian Mungiu. De partea cealaltă, purtătorul de stindard e vicepreşedintele UARF Ioan Cărmăzan. Între timp, cel mai vocal dintre tineri a ajuns Cristi Puiu (cel cu “Marfa şi banii” şi “Moartea domnului Lăzărescu”). Interesant este că, în cadrul “noului val”, poziţiile sunt nuanţate. Nae Caranfil, de exemplu, refuză să-şi mai declare poziţia, preferând să stea departe de teatrul de luptă. Cătălin Mitulescu s-a dezis şi el, la un moment dat, de războiul lui Cristi Puiu cu CNC pentru că, zicea, “nu mi se pare normal să contestăm tot timpul după ce se dau rezultatele (de la concursul de scenarii n.r.). Mi se pare o dovadă că nu vrem să intrăm în normalitate şi că ne place scandalul. Nu cunosc vreo poziţie a lui Cristi înainte de concurs”.
Cristi Puiu: “Până în 2000, cinematografia română, practic, n-a existat”
Abordat în legătură cu acest scandal, Cristi Puiu ne-a vorbit, şi el, tot de normalitate: “Eu nu pot vorbi în numele unei generaţii, pentru că nu îmi pot permite să fac asta, vorbesc în numele meu propriu. Dacă vorbim despre generaţii, este normal să existe conflicte. Dar aici este în primul rând un conflict între viziuni. Ceea ce am reclamat eu, personal, la ora aia, în 2003, era o situaţie de normalitate, ceea ce înseamnă debarasarea de tot ce înseamnă mediocritate şi clientelism. Până în 2000, cinematografia română, practic, n-a existat. Prin generaţia asta tânără - aşa-numită noul val – cinematografia română a fost repusă pe hartă. Ceea ce se întâmplă cu reprezentanţii celorlalte generaţii – mă refer la generaţia lui Saizescu, Cărmăzan… - este că banii pe care-i primesc de la CNC sunt consumaţi, cheltuiţi, pe producţii submediocre, care n-aduc niciodată vreun beneficiu de imagine şi nici bani”. Intrigat de afirmaţia că “până în 2000, cinematografia română practic n-a existat”, i-am amintit lui Cristi Puiu de Ciulei, Pintilie, Blaier şi Piţa. “Au fost nişte accidente fericite în istoria relativ recentă a cinematografiei române, şi anume anii ’60, chiar ‘70, când atenţia publicului european şi internaţional s-a îndreptat spre cinematografia română, prin regizori ca Liviu Ciulei şi Pintilie”.
Petre Năstase: “Mai degrabă filmele premiate după 2000 sunt accidente”
Petre Năstase nu agreează ideea de “autonaştere” a lui Cristi Puiu. “Nu poţi să înveţi meseria asta fără maeştri. Eu am învăţat de la toţi: de la Piţa, de la Daneliuc, de la Blaier, de la Cărmăzan, de la Sergiu Nicolaescu… Premiile internaţionale recent obţinute sunt foarte importante pentru cinematografia română, dar fără cele de dinaintea lor, n-ar fi însemnat nimic. Iar referitor la afirmaţia cu <accidentele fericite>, a lui Cristi Puiu, cred că, prin comparaţie cu <Pădurea spânzuraţilor>, <Prin cenuşa imperiului>, <Lumina palidă a durerii>, <Hotel de lux> sau <Omuleţul> lui Gopo, mai degrabă filmele premiate după 2000 sunt <accidente>”.
Cine-l contestă pe Daneliuc?”
Deşi nu face parte din generaţia “expiraţilor”, Ioan Cărmăzan este cel mai îndârjit împotriva atitudinii “noului val”: “Cum să-l faci zdrenţe pe Daneliuc? Cine-l contestă şi de ce? Pentru că e mai profund decât ei? De fapt, pentru că el chiar e profund! Pentru că ştie să filmeze? Indiferent în ce zonă de expresie se situează, Daneliuc are un instinct cinematografic ieşit din comun. Păi, hai să luăm <Patul conjugal> - care a fost la Berlin şi n-a luat nimic – şi filmele premiate după 2000. Şi să chemăm cineaşti din toată lumea să le vizioneze. Care dintre ele credeţi că rezistă la comparaţie?... <Moartea domnului Lăzărescu>? <4, 3, 2…” Sau <Patul conjugal>?... Sau, auzi: Nicolaescu este un bou! Păi Nicolaescu a făcut, pe vremea lui Ceauşescu, 30 de filme pentru străinătate, printre care <Winetou> şi <Francois Villon>. Păi, dacă era bou, îl chemau ăia să facă filme acolo? Sau şi ăia erau boi? Nicolaescu a câştigat din străinătate un milion de dolari, reprezentând 25% din ce a primit statul român din filmele regizate de el. Mai poate face cineva asta? Mai poate aduce cineva un leu la buget din producţia de filme?... Îl acuză că el împarte banii de la CNC şi-şi trage partea leului. Ştiţi câte filme a făcut Nicolaescu cu bani de la CNC? Trei! Trei filme în 20 de ani”. L-am întrebat pe Ioan Cărmăzan dacă nu cumva are ceva de împărţit cu Cristi Puiu, căci prea îl contestă acesta. “Eu cu el, nu. Poate el cu mine. La <Moartea domnului Lăzărescu> i-am dat nota 4 la scenariu. Eram în comisie… Am considerat că, după primul spital, scenariul se anulează. Toate celelalte “plimbări” ale bolnavului nu adaugă nimic nou, e o repetiţie banală în care nu se schimbă decât spitalul. Nu e suficient, dacă repetiţia nu are şi alte adâncimi, alt relief. Repetiţiile – care oricum sunt prea multe – trebuie să se justifice cinematografic. Nu se justifică. A fost şi este opinia mea de regizor, mi-o asum”.
“Un student al meu a luat bursă la New York University”
L-am mai întrebat pe vicepreşedintele UARF dacă nu cumva e invidios pe succesele confraţilor mai tineri. “Nu, nu sunt invidios. Ba chiar am puterea să mă bucur de orice succes, al oricărui regizor român, pentru că asta înseamnă şi un succes al cinematografiei. Problema e alta. Succesul ăsta i-a făcut pe unii să creadă că, dacă au luat un premiu, chiar ştiu să facă film. Mai mult, li se pare că ştiu totul despre film… Premii am luat şi eu. Uite, în 1992, am luat cu <Ţapinarii> şi <Casa din Vis>, Marele Premiu la New York Festival, în America. Ăsta nu e un festival de doi lei, cineaştii ştiu ce înseamnă o asemenea recunoaştere în America… Premiul mi-a fost înmânat de Milos Forman, iar Cineast Magazin a scris atunci că sunt un Bulgakov al României… O fi mult, o fi puţin?... Dar cea mai mare realizare a mea este faptul că un student al meu de la Media Pro, Vlad Feyer, a luat bursă de regie la New York University. Va face 11 scurtmetraje şi un lung metraj. Asta va fi, într-adevăr, o carte de vizită”.
Cine-s dinozaurii şi cine şopârlele?
Ioan Cărmăzan a scris de curând un raport “subiectiv” despre situaţia cinematografiei româneşti la nivelul anului 2010, în care face şi propuneri legislative. Raportul a ajuns la Kelemen Hunor, ministrul Culturii. Săptămâna trecută trebuia să aibă loc, la Comisia de Cultură a Senatului, o întâlnire între Sergiu Nicolaescu şi regizorii români, pentru discutarea acestor propuneri. N-a venit decât Ioan Cărmăzan. Ceilalţi, ori n-au vrut, ori n-au putut, ori nu i-a interesat. A mai fost şi Eugen Şerbănescu, directorul CNC. Evident, nu s-a întâmplat nimic. Iar Eugen Şerbănescu ne-a declarat că, din punctul său de vedere, nu există niciun conflict şi că cinematografia română traversează un moment de vârf al istoriei sale.
Scandalul din lumea filmului românesc e urât. E aproape la fel de urât ca acela din politică. Greşeli sunt de ambele părţi. Poate că, după ’90, “dinozaurii” şi-au adjudecat unele privilegii. E natural (deşi nu e normal) să vrei să tragi spuza pe turta ta. Dar la fel de adevărat e că, în condiţiile unei legi incomplete, banii CNC-ului s-au împărţit cam juma-juma între regizorii cu palmares şi debutanţi. După 2000 n-a mai fost aşa. “Noul val” a preluat frâiele şi, odată cu ele, şi banii, trăgându-şi grosul. De neînţeles, dar tot ei au făcut mai mare gălăgie, acuzându-i pe dinozauri că risipesc banii CNC-ului. Se vede urât, pentru că dau impresia că vor să ia tot. Iar expunerea statistică şi traiectoria banilor de la CNC, prezentate de Sergiu Nicolaescu în cartea sa “Destin şi film” (şi preluate de Ioan Cărmăzan în “Cinematografia română în 2010. Raport subiectiv”) sunt de-a dreptul jenante şi-i incriminează pe tineri (evident, nu pe toţi). Probabil că adevărul va ieşi la un moment dat la iveală, în toată splendoarea lui. Dacă atacurile “noului val” nu vor înceta, vom asista la o contraofensivă a “dinozaurilor”, apoi a celorlalţi şi, tot aşa, până când tinerii vor deveni şi ei nişte dinozauri. Nişte dinozauri mai mici, e adevărat - nişte şopârle - căci “mărimea” e dată de numărul de filme, de premii, de numărul de spectatori dar şi de perenitatea operei. Un film nu este – sau nu trebuie să fie – un articol de ziar pe care-l arunci după ce l-ai citit…