http://www.youtube.com/watch?v=22aP7WVC5Q0
Mihăiţă, un băieţel de vreo 5 anişori, stă la masa din bucătărie cu o lingură de lemn în mână. Pe gură e mânjit cu gem însă, oricât de dulce ar părea, are lacrimi în ochi. Pe masă, o jumătate de felie de pâine şi o găleată de smântână umplută pe jumătate cu gem. Băieţelul priveşte în spate, cu lacrimi în ochi. În colţul bucătăriei, pe un scăunel, o bătrânică stă tristă crosetând ciorapi pentru vecini. Simţindu-se privită, bătrânica îşi ridică ochii pe deasupra ochelarilor cu lentile groase, crăpate. Îl priveşte indiferentă pe băiat şi continuă. Văzând că nu e băgat în seamă, băiatul începe să plângă şi mai tare. Femeia nu reacţionează. Doar obrazul i se înroşeşte şi ochii par să devină tulburi. Însă se abţine. Nu spune nimic. Nu îl bagă în seamă. Copilul începe să strige. Scoate nişte cuvinte de nedesluşit iar apoi, brusc, se opreşte.
În camera de zi, un bătrân într-un scaun cu rotile se uită apatic la un televizor vechi. Pe ecranul acestuia siluete intunecate fug libere, in tacere. Parcă nu se vede nimic şi totuşi buzele bătrânului îngână încet fiecare replică în parte. O tuse seacă il opreşte să spună continue. Se opreşte liniştit şi trage adânc aer în piept. Apoi continuă pentru ca peste câteva minute să tuşească din nou. Plânsetele copilului se aud acum şi în sufragerie. Bătrânul, cu ochii aţintiţi spre televizor, îl aude ca prin vis. Pune mâna pe stomac şi se freacă încet. Apoi îşi crispează buzele, înghite în sec şi se luminează din nou la faţă.
În camera cea mică, pe un pat, o fetiţă stă întinsă, acoperită cu o pătură veche, mâncată de molii. Priveşte peretele şi se joacă cu un colţ al păturii. Apoi se întoarce pe partea cealaltă, se răsuceşte, se pune pe spate, pe burtă şi încearcă să adoarmă.
O bătaie în uşa din lemn mâncat de vreme îi trezeşte pe toţi din ameţeală. Bătrâna se ridică greoi de pe scăunel, se îndreaptă de spate şi porneşte şchiopătând spre uşă. O deschide nehotărâtă şi se uită speriată prin crăpătura uşii. Dincolo de ea, o femeie îmbrăcată în haine de calitate, dar colorate strident, foarte machiată şi ţeapănă, mestecând băieţeşte gumă, se uită la bătrână cu ură şi o împinge la o parte. Intră în casă şi se îndreaptă spre băiat. Îl ia de mână şi porneşte spre camera din dos. O trezeşte pe fată şi o ia şi pe ea de mână. Apoi, porneşte spre uşă. Buimăciţi, copii se supun. Bătrîna încearcă să o oprească, însă, ca o furtună, femeia se face disparută.
E noapte. Pe străzile oraşului abia dacă trece câte o maşină iar frigul alungă oamenii în case. Între blocuri, o femeie cu doi copii de mână merge grăbită. Se opreşte în faţa unei scări de bloc şi le spune copiilor:
- Să o aşteptaţi pe mami aici. Într-o oră cobor.
Apoi dispare în scara blocului. Înfriguraţi, copii se înghesuie unul în altul pe trotuar.
Dimineaţa, bătrâna se trezeşte tristă şi se uită la pătuţurile goale. Începe să plângă. Bătrânul, cu un gest reflex, deschide televizorul. În josul ecranului, pe o bandă scrie: “numerele norocoase: 9, 36, 7, 8, 23, 49”.
Femeia se uită la bărbat, bărbatul la femeie. Nu spun nimic. După câteva secunde, într-o sforţare inumană, cei doi se îmbrăţişează. Apoi se uită din nou unul la altul şi cu lacrimi în ochi se săruta pe obraz.
Marcel bate zi de zi străzile oraşului în căutarea unei comori. Unei duble comori. E îmbrăcat la costum, are o maşină bună şi fumează ţigări scumpe. Toate astea, însa nu îl interesează. Nu îl interesează dacă trebuie să intre în noroi până la gât ca să găsească ce caută. Aşa că se plimbă în fiecare zi în căutarea sufletelor pe care le-a pierdut cu câteva luni în urmă. Le caută conştient fiind de necesitatea de a le repune pe picioare, de a le oferi un trai bun, de a le face fericite. Două suflete nevinovate, blestemate să doarmă pe stradă. Suflete pe care acum câteva luni nu le putea ajuta cu nimic. Acum poate dar nu la mai găseşte. Pe zi ce trece simte tot mai mult că e inutil, că ceea ce face nu mai are rost, că totul e o căutare iluzorie, un vis ce nu se va îndeplini niciodată. Şi îi pare rău. E trist. E dezamăgit că nu a reuşit să facă totul mai demult. Înainte ca sufletele lui să dispară. Până intr-o noapte, când printre blocuri descoperă doi copii înfriguraţi, încleştaţi într-o îmbrăţişare strânsă. O rază de speranţă apare pe chipul lui. Simte că nu a căutat degeaba şi că acum se va putea bucura întradevăr de viaţă. Se apropie încet de copii şi îi atinge tandru pe obraz. Sunt reci, sunt nemişcaţi, sunt înţepeniţi şi acoperiţi de o pojghiţă albă, pură, de zăpadă proaspătă. Se aşează în genunchi lângă ei si ii priveşte cu ochii mari, miraţi, umezi. Nu îi vine să creadă. Îndurerat scoate telefonul din buzunar şi formează un număr:
- I-am găsit. Sunt în faţa unui bloc. Reci ca gheaţa.
Închide telefonul cu mâna tremurândă şi începe să plângă în hohote. Lacrimi cad pe trupurile neînsufleţite ale copiilor. Iar visele se evaporă încet spre cer, lăsând în urma lor tristeţe, dezamăgire şi speranţe deşarte.