Cinemagia Forum - View Single Post

Pitbull · 14 Oct 2010, 22:22

Un cuplu de articole relevante.
(Practic, nu este o criticä de film, ci un comentariu despre film, din partea unui critic literar.)

Ce mi se-ntîmplă
Dan C. MIHĂILESCU

Nevinovată plîngere de milă

Anul acesta, în martie, am publicat în România literară un sfios, dar hotărît, lamento („Suavă înlănţuire de orori“) pe tema amarului destin al criticului literar obligat să-şi cîştige pîinea ca vidanjă a mizeriilor hiperetalate de literatura la zi, de la noi şi de aiurea. O literatură alergică la normalitate, la tot ce ţine de firescul sentimentelor, valorile tradiţionale, patrimoniul psihosocial, pe scurt: de suflet şi forţă reflexivă – şi aprig nesăţioasă întru slujirea cultului devianţei: erezie, abjecţie, patologic. Unde întorci pagina, dai de copii abuzaţi, sinucigaşi, felaţii, lesbianism, fetişism, narcomanie, alcoolism, transsexualitate, demonism, necrofilie.

Cînd ai, de peste zece ani, obligaţia să citeşti cel puţin o carte pe zi, dînd seama public de efectele lecturii, faptul că în doar cîteva luni ţi-e dat să treci din homosexualitatea lui Gide şi Tennessee Williams în diabolicul arhitecturant ce încrîncenează lectura unui roman precum Hawksmoor, de Peter Ackroyd, înotînd prin mîzga profanatoare din Mutilare-a lui Dan Stanca, torţionările din Ochiul şi pulberea, de Liviu Bârsan, suita bestială, cu violuri în lanţ şi dezvirginări cu degetul din Ana Maria şi îngerii lui Radu Aldulescu, sexualitatea debordantă a unui Hanif Kureishi (Am ceva să-ţi spun), îndelung degustător de Henry Miller, cadrele misofile, surfilate înnebunitor, din Tăiţei chinezeşti, de Ma Jian, sau Rădăcina de bucsau a lui O. Nimigean, ca să nu mai spun de grozăviile lui Stephen King petrecute în latrine ori pe plajă, cu fantome debusolate şi pisici asasine (La asfinţit) – apoi asta numai plăcere nu e!

Să vă mai spun cum se adaugă la cele citate muntele de zgură al memoriilor lui Adrian Marino, cazanul de smoală care este dosarul de Securitate al lui Dorin Tudoran (Eu, fiul lor) şi cărţi precum Zaira, de Cătălin Dorian Florescu, Planul infinit, de Isabel Allende, Mesagerii ploii, de Ismail Kadare, Firesc, de Petru Cimpoeşu, Scotch, de Ioana Bradea, Poemele secretarei, de Ştefania Mihalache şi încă vreo zece romane cumplite, unde numai de tihnă şi alinturi autumnale n-ai parte?!? Şi că, într-un aşa context, Funeralii fericite, de Adrian Lustig, m-a fericit prin colecţia sa de gaguri şampanizate (împletind comicul de replică şi situaţie cu cel de caracter, într-un savuros amestec de Amélie Poulain, Titanic vals şi Două loturi)!?

Văzînd că astfel de crize mă încearcă periodic, mi-am spus că, poate, la urma urmei răul o fi, în egală măsură, şi înlăuntrul aşteptărilor mele. În ce-ul care se îndreaptă somnambulic spre dizgraţiosul hipnotizant. Pe de altă parte, cred că oricine dintre domniile voastre mă va contrazice la iuţeală cu o grămadă de lecturi euforizante. E drept că pînă şi mie mi se mai întîmplă astfel de surprize (mai ales cu opurile motivaţionale). Oricum ar fi, nu pot nega disparitatea flagrantă şi hărţuitoare dintre cărţile aducătoare de linişte şi invazia mizerabilismului.

O invazie despre care, ce-i drept, am scris în ultimul deceniu pînă la saţietate şi ridicol, astfel încît risc să devin omul unei fixaţii. Or, eu cred că... am ceva mai multe!

„Încearcă şi tu să vorbeşti o perioadă numai de chestiile plăcute!“ mi-a spus un prieten expert în gîndirea pozitivă şi mare duşman al masochismului mioritic. Iată de ce mă precipit să-mi fac publice bucuriile estetice din ultima vreme.

Ele încep cu eleganta, boiereasca etalare de sine care este Amor intellectualis, romanul de formare a personalităţii acestui rafinat degustător de psihologii (şi situaţii) alambicate: Ion Vianu. Poate cea mai spectaculoasă irumpere – dinspre interbelic – în lumea literelor noastre, de vreo 15 ani încoace, după cum îmi tot spune(a) Tania Radu, iar eu, nătîng şi răzbunător, ezitam s-o cred. (De ce răzbunător? Ion Vianu, căruia i-am recenzat cu însufleţire în 1994 „amintirile în dialog“ cu Matei Călinescu, m-a încruntat iremediabil acum cîţiva ani, atacîndu-mă pentru, vezi Doamne, homofobie, detectînd în scrierile mele referinţe apte să intre într-un eventual decalog talibanic pe malurile Dîmboviţei! Tiens, tiens! Şi uite-aşa se face că nu i-am citit nici Investigaţiile mateine, nici Caietele lui Ozias...).

Nu că m-aş descrunta neapărat acum, însă trebuie să recunosc: mai rar aşa îmbăiere căftănită ca în acest „roman al unei educaţii“, cu subtile trimiteri la psihanaliza „tatălui castrator“, cu sincerităţi uneori crude, incomode dezvăluiri de sine şi captivante aliaje de boemă dionisiacă pe canava apolinică (pe care le avea, bine camuflate, şi aulicul goetheean Tudor Vianu, cel care consuna la tumultuoasele frenezii barbiene şi care, ajuns în India, nota cu fervoare în Jurnal că „în biblioteca universitară din Bombay zboară rîndunele...“!). După ce voi recupera handicapul bibliografic, promit să revin.

Urmează seara de 16 septembrie crt., cînd am văzut filmul lui Radu Muntean Marţi, după Crăciun, care m-a căpiat, pur şi simplu, de plăcere. Mă rog, accept oricîte castane din partea amicilor care, în faţa sălbaticului meu veleitarism cinematografic, m-au acuzat că n-am văzut nici Boogie, nici Hîrtia va fi albastră şi că tot aşa m-am extaziat infantil anul trecut, cînd mi-am vărsat în Idei în dialog admiraţia pentru (atunci, dramaturgul) Mimi Brănescu, după ce omul făcea de multă vreme săli pline la Teatrul ACT. Şi ce? N-am şi eu dreptul să mă bucur copilăreşte? Musai să intru-n toga şi coturnii specialistului firoscos, ca să spun că tăcerile lui Brănescu sînt (adică spun) cît grimasele lui Robert de Niro şi că figura lui semnifică tot atîta cît excepţionalul body language (a.l.ş. dixit) al lui Dragoş Bucur din Poliţist, adjectiv? Gata spaţiul.

Dar dacă tot m-am pornit, revin joia viitoare. Vezi dumneata că, precum Catindatului din D’ale carnavalului, în interval de conversaţie mi-a trecut durerea de măsea... fie ea şi nevinovată.

* * *

Felii de viață

Scriam aici joia trecută despre efectul năucitor pe care l-a avut (şi) asupra mea filmul lui Radu Muntean – Marţi, după Crăciun. Mai precis, despre partitura lui Mimi Brănescu şi extraordinara încărcătură de semnificaţii a tăcerilor sale. Scenariul este tulburător şi fără fisură, tocmai prin stimularea demenţială a non-verbalului. Adevăratul aflux lexical, semantic al textului se desfăşoară invizibil şi inaudibil, propriu-zis în mintea spectatorilor. Privitorul trebuie să-şi croiască singur textura şi să-şi rostească în gînd tot acel amestec devastator de vinovăţie şi jubilaţie, de febricitare într-o parte, abulie şi plictis în cealaltă, cu uluirea în faţa ispitei de neînvins, conştiinţa eşecului afectiv, agasările conjugale, acreala paternă şi stînjeneala filială (Victor Rebengiuc e de-a dreptul gigantic în nimicul ruginit pe care-l reprezintă), odată cu spulberarea confortului domestic şi surprizele provocatoare ale noului triumf.

Răstignit între două feminităţi complementare şi egal justificate, bărbatul este livrat, la început stuporii culpabile, apoi revoltei virile, dar şi apatiei resemnate, apoi iarăşi impulsurilor de frondă, perfect legitime fiind deopotrivă furia soţiei şi reticenţele iubitei, ca şi ezitările soţului, fervorile neojuvenile ale amantului ş.a.m.d.

Pentru că totul este indecidabil, hărţuitor şi amuţitor aici. Oricînd este trăit cu intensitate şi înverşunare hipnotică, adulterul reconfirmă definiţia hegeliană a tragicului: fiecare dintre forţele angajate în conflict are partea ei de dreptate. Or, ce este în chip frenetic magnetizant în miezul triunghiului Mirela Oprişor – Mimi Brănescu – Maria Popistaşu e tocmai egalitatea de şanse şi neşanse, de motivaţii, pretexte culpabilizante şi decizii bicefale. (Un triunghi pe care n-am cum să nu-l aplic mental pe situaţia lui Pavel Anicet, prins în hăţişurile dintre Una şi Ghighi, iubindu-le la fel de intens, dar pentru alte raţiuni, pe fiecare, din romanul lui Mircea Eliade Întoarcerea din rai, reiterînd chiar biografic situarea autorului între Sorana Ţopa şi Nina Mareş.) „Viaţă, frate!“ – a exclamat, după lungile minute de aplauze de la sfîrşitul filmului, un tînăr din preajma noastră. Exact formula asta am auzit-o ieşind de la una dintre piesele lui Mimi Brănescu de la Teatrul ACT, regizată de Alexandru Dabija. Vîrsta publicului? Majoritar 25-40, cu destui teenagers şi cîţiva cincagenari. Numai că atunci-acolo, opinia s-a scindat, alţi tineri mustăcind la aducerea cotidianului opărit pe scenă şi preferînd katharsis-ul dinspre fantazare şi evazionism (cineva chiar a citat Maestrul şi Margareta).

Mă rog, gusturi şi opţiuni.

Ce nu poate nega nimeni este performanţa superbă a scenariului (Radu Muntean, Răzvan Rădulescu, Alexandru Baciu) şi a trioului actoricesc. Ca şi pofta noastră de-a ne înfrupta din feliile de viaţă ca dintr-un fruct proaspăt. (Să zic şi oprit!?)

Adică aşa cum este sclipitorul Carnet intim, 1913-1918, De pe o zi pe alta, traducerea jurnalului Arabellei Yarka, Au jour le jour, tipărit în 1937 la Editura Bucovina şi reeditat acum în traducerea Denisei Toma la Editura Compania, cu o prefaţă de Mihai Dim. Sturdza. V-o recomand cu efervescenţă în siajul filmului lui Radu Muntean.

Imaginaţi-vă un aliaj psiho-sentimental şi diaristic de Regina Maria, Zoe Cămărăşescu, Maria Cantacuzino şi Cella Delavrancea, cu pagini demne de Pe aripile vîntului! Sounds good?

Feminitate nărăvaşă, sangvină şi sportivă (patima echitaţiei), dinamică, rebelă şi (la o adică) adulterină fără clipire, apetisant frivolă, adorînd bijuteriile, flirtul şi balurile, dar avînd din plin, la rigoare, cultul slujirii (vezi teribila dăruire de sine din anii războiului, cînd e asistentă la Filantropia, după care bate drumurile între Buzău, Bîrlad, Adjud, Huşi, Mărăşeşti, Bacău, pînă la Iaşi, Botoşani, direct pe front, ascultînd aproape senzual bătaia tunurilor!), dansatoare aprigă, care a punctat multe rînduri febrile din cronicile mondene ale lui Claymoor, Arabella Yarka (1888-1953) este boieroaică româno-austriacă.

Fiica lui Scarlat (Charles) Yarka, 1846-1915, căsătorit cu Maria Prejbeanu, dar care a avut-o ilegitim pe Arabella şi a adoptat-o, dintr-o familie cu trei generali, un prefect senator şi un ofiţer în armata franceză, decorat de Napoleon III, plus rubedenii printre Ferekizi, Lahovary, Cantacuzini, Perieţeni, Slăniceni şi Bibeşti (Martha), Arabella s-a căsătorit cu Citta Davila, nume de referinţă al diplomaţiei valahe (y compris bîrfele şi oprobriul de rigoare), frumos ca un efeb, dar cartofor, oarecum loser – în limbajul crud al zilelor noastre.

În peisajul jalonat, inconturnabil, de Castelul Peleş, mai apar Carol I, Regina Elisabeta şi Regina Maria („idolul meu“ – notează Arabella), figuri din familiile Perticari, Golescu, Sturdza, Plagini, imaginea românilor în veci ineducabili, ca nişte coţofene hoaţe, „leneşi, cruzi şi murdari cît cuprinde“ („totul mă atrage spre ţările în care domnesc ordinea, dreptatea, mărinimia, spre ţări în care există bucuria de a trăi!“) şi multe tuşe ce pot să facă deliciul amatorilor de istoria mentalităţilor.

Mariajul Arabella-Citta Davila, parsemat cu infidelităţi şi bătăi (la propriu, şi încă de ambele părţi), afaceri cu giuvaericale şi viguroase puseuri adulterine, face substanţa multor pagini spumoase, ca şi războiul urmat de spectrul bolşevismului, adevărat roman în roman, cu stupefiantele vizite ale Arabellei în tranşee.

Ele totuşi nu au reuşit să-mi anuleze amărăciunea produsă de unele contexte – cum să le zic? – etnopsihologice, precum acesta: „Botoşani, 27 februarie 1917. De ieri mă lupt din răsputeri cu un adversar îndîrjit: prejudecata. Românii, care au un cult profund pentru nimeni şi nimic şi nu se entuziasmează decît foarte rar – sînt dispuşi, în schimb, să critice vehement, dar din vîrful limbii, să ridiculizeze orice şi să desfiinţeze în chip meschin, fără să-şi dea vreodată osteneala să aprofundeze o problemă“.

A fost de trăit.

E de gîndit şi vorbit.

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/c...-plingere-mila
http://www.dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/felii

14 Oct 2010, 22:22	#281
Pitbull Unlikely Messiah Join Date: Dec 2004 Location: Bucharest Posts: 16,822	Un cuplu de articole relevante. (Practic, nu este o criticä de film, ci un comentariu despre film, din partea unui critic literar.) Ce mi se-ntîmplă Dan C. MIHĂILESCU Nevinovată plîngere de milă Anul acesta, în martie, am publicat în România literară un sfios, dar hotărît, lamento („Suavă înlănţuire de orori“) pe tema amarului destin al criticului literar obligat să-şi cîştige pîinea ca vidanjă a mizeriilor hiperetalate de literatura la zi, de la noi şi de aiurea. O literatură alergică la normalitate, la tot ce ţine de firescul sentimentelor, valorile tradiţionale, patrimoniul psihosocial, pe scurt: de suflet şi forţă reflexivă – şi aprig nesăţioasă întru slujirea cultului devianţei: erezie, abjecţie, patologic. Unde întorci pagina, dai de copii abuzaţi, sinucigaşi, felaţii, lesbianism, fetişism, narcomanie, alcoolism, transsexualitate, demonism, necrofilie. Cînd ai, de peste zece ani, obligaţia să citeşti cel puţin o carte pe zi, dînd seama public de efectele lecturii, faptul că în doar cîteva luni ţi-e dat să treci din homosexualitatea lui Gide şi Tennessee Williams în diabolicul arhitecturant ce încrîncenează lectura unui roman precum Hawksmoor, de Peter Ackroyd, înotînd prin mîzga profanatoare din Mutilare-a lui Dan Stanca, torţionările din Ochiul şi pulberea, de Liviu Bârsan, suita bestială, cu violuri în lanţ şi dezvirginări cu degetul din Ana Maria şi îngerii lui Radu Aldulescu, sexualitatea debordantă a unui Hanif Kureishi (Am ceva să-ţi spun), îndelung degustător de Henry Miller, cadrele misofile, surfilate înnebunitor, din Tăiţei chinezeşti, de Ma Jian, sau Rădăcina de bucsau a lui O. Nimigean, ca să nu mai spun de grozăviile lui Stephen King petrecute în latrine ori pe plajă, cu fantome debusolate şi pisici asasine (La asfinţit) – apoi asta numai plăcere nu e! Să vă mai spun cum se adaugă la cele citate muntele de zgură al memoriilor lui Adrian Marino, cazanul de smoală care este dosarul de Securitate al lui Dorin Tudoran (Eu, fiul lor) şi cărţi precum Zaira, de Cătălin Dorian Florescu, Planul infinit, de Isabel Allende, Mesagerii ploii, de Ismail Kadare, Firesc, de Petru Cimpoeşu, Scotch, de Ioana Bradea, Poemele secretarei, de Ştefania Mihalache şi încă vreo zece romane cumplite, unde numai de tihnă şi alinturi autumnale n-ai parte?!? Şi că, într-un aşa context, Funeralii fericite, de Adrian Lustig, m-a fericit prin colecţia sa de gaguri şampanizate (împletind comicul de replică şi situaţie cu cel de caracter, într-un savuros amestec de Amélie Poulain, Titanic vals şi Două loturi)!? Văzînd că astfel de crize mă încearcă periodic, mi-am spus că, poate, la urma urmei răul o fi, în egală măsură, şi înlăuntrul aşteptărilor mele. În ce-ul care se îndreaptă somnambulic spre dizgraţiosul hipnotizant. Pe de altă parte, cred că oricine dintre domniile voastre mă va contrazice la iuţeală cu o grămadă de lecturi euforizante. E drept că pînă şi mie mi se mai întîmplă astfel de surprize (mai ales cu opurile motivaţionale). Oricum ar fi, nu pot nega disparitatea flagrantă şi hărţuitoare dintre cărţile aducătoare de linişte şi invazia mizerabilismului. O invazie despre care, ce-i drept, am scris în ultimul deceniu pînă la saţietate şi ridicol, astfel încît risc să devin omul unei fixaţii. Or, eu cred că... am ceva mai multe! „Încearcă şi tu să vorbeşti o perioadă numai de chestiile plăcute!“ mi-a spus un prieten expert în gîndirea pozitivă şi mare duşman al masochismului mioritic. Iată de ce mă precipit să-mi fac publice bucuriile estetice din ultima vreme. Ele încep cu eleganta, boiereasca etalare de sine care este Amor intellectualis, romanul de formare a personalităţii acestui rafinat degustător de psihologii (şi situaţii) alambicate: Ion Vianu. Poate cea mai spectaculoasă irumpere – dinspre interbelic – în lumea literelor noastre, de vreo 15 ani încoace, după cum îmi tot spune(a) Tania Radu, iar eu, nătîng şi răzbunător, ezitam s-o cred. (De ce răzbunător? Ion Vianu, căruia i-am recenzat cu însufleţire în 1994 „amintirile în dialog“ cu Matei Călinescu, m-a încruntat iremediabil acum cîţiva ani, atacîndu-mă pentru, vezi Doamne, homofobie, detectînd în scrierile mele referinţe apte să intre într-un eventual decalog talibanic pe malurile Dîmboviţei! Tiens, tiens! Şi uite-aşa se face că nu i-am citit nici Investigaţiile mateine, nici Caietele lui Ozias...). Nu că m-aş descrunta neapărat acum, însă trebuie să recunosc: mai rar aşa îmbăiere căftănită ca în acest „roman al unei educaţii“, cu subtile trimiteri la psihanaliza „tatălui castrator“, cu sincerităţi uneori crude, incomode dezvăluiri de sine şi captivante aliaje de boemă dionisiacă pe canava apolinică (pe care le avea, bine camuflate, şi aulicul goetheean Tudor Vianu, cel care consuna la tumultuoasele frenezii barbiene şi care, ajuns în India, nota cu fervoare în Jurnal că „în biblioteca universitară din Bombay zboară rîndunele...“!). După ce voi recupera handicapul bibliografic, promit să revin. Urmează seara de 16 septembrie crt., cînd am văzut filmul lui Radu Muntean Marţi, după Crăciun, care m-a căpiat, pur şi simplu, de plăcere. Mă rog, accept oricîte castane din partea amicilor care, în faţa sălbaticului meu veleitarism cinematografic, m-au acuzat că n-am văzut nici Boogie, nici Hîrtia va fi albastră şi că tot aşa m-am extaziat infantil anul trecut, cînd mi-am vărsat în Idei în dialog admiraţia pentru (atunci, dramaturgul) Mimi Brănescu, după ce omul făcea de multă vreme săli pline la Teatrul ACT. Şi ce? N-am şi eu dreptul să mă bucur copilăreşte? Musai să intru-n toga şi coturnii specialistului firoscos, ca să spun că tăcerile lui Brănescu sînt (adică spun) cît grimasele lui Robert de Niro şi că figura lui semnifică tot atîta cît excepţionalul body language (a.l.ş. dixit) al lui Dragoş Bucur din Poliţist, adjectiv? Gata spaţiul. Dar dacă tot m-am pornit, revin joia viitoare. Vezi dumneata că, precum Catindatului din D’ale carnavalului, în interval de conversaţie mi-a trecut durerea de măsea... fie ea şi nevinovată. * * * Felii de viață Scriam aici joia trecută despre efectul năucitor pe care l-a avut (şi) asupra mea filmul lui Radu Muntean – Marţi, după Crăciun. Mai precis, despre partitura lui Mimi Brănescu şi extraordinara încărcătură de semnificaţii a tăcerilor sale. Scenariul este tulburător şi fără fisură, tocmai prin stimularea demenţială a non-verbalului. Adevăratul aflux lexical, semantic al textului se desfăşoară invizibil şi inaudibil, propriu-zis în mintea spectatorilor. Privitorul trebuie să-şi croiască singur textura şi să-şi rostească în gînd tot acel amestec devastator de vinovăţie şi jubilaţie, de febricitare într-o parte, abulie şi plictis în cealaltă, cu uluirea în faţa ispitei de neînvins, conştiinţa eşecului afectiv, agasările conjugale, acreala paternă şi stînjeneala filială (Victor Rebengiuc e de-a dreptul gigantic în nimicul ruginit pe care-l reprezintă), odată cu spulberarea confortului domestic şi surprizele provocatoare ale noului triumf. Răstignit între două feminităţi complementare şi egal justificate, bărbatul este livrat, la început stuporii culpabile, apoi revoltei virile, dar şi apatiei resemnate, apoi iarăşi impulsurilor de frondă, perfect legitime fiind deopotrivă furia soţiei şi reticenţele iubitei, ca şi ezitările soţului, fervorile neojuvenile ale amantului ş.a.m.d. Pentru că totul este indecidabil, hărţuitor şi amuţitor aici. Oricînd este trăit cu intensitate şi înverşunare hipnotică, adulterul reconfirmă definiţia hegeliană a tragicului: fiecare dintre forţele angajate în conflict are partea ei de dreptate. Or, ce este în chip frenetic magnetizant în miezul triunghiului Mirela Oprişor – Mimi Brănescu – Maria Popistaşu e tocmai egalitatea de şanse şi neşanse, de motivaţii, pretexte culpabilizante şi decizii bicefale. (Un triunghi pe care n-am cum să nu-l aplic mental pe situaţia lui Pavel Anicet, prins în hăţişurile dintre Una şi Ghighi, iubindu-le la fel de intens, dar pentru alte raţiuni, pe fiecare, din romanul lui Mircea Eliade Întoarcerea din rai, reiterînd chiar biografic situarea autorului între Sorana Ţopa şi Nina Mareş.) „Viaţă, frate!“ – a exclamat, după lungile minute de aplauze de la sfîrşitul filmului, un tînăr din preajma noastră. Exact formula asta am auzit-o ieşind de la una dintre piesele lui Mimi Brănescu de la Teatrul ACT, regizată de Alexandru Dabija. Vîrsta publicului? Majoritar 25-40, cu destui teenagers şi cîţiva cincagenari. Numai că atunci-acolo, opinia s-a scindat, alţi tineri mustăcind la aducerea cotidianului opărit pe scenă şi preferînd katharsis-ul dinspre fantazare şi evazionism (cineva chiar a citat Maestrul şi Margareta). Mă rog, gusturi şi opţiuni. Ce nu poate nega nimeni este performanţa superbă a scenariului (Radu Muntean, Răzvan Rădulescu, Alexandru Baciu) şi a trioului actoricesc. Ca şi pofta noastră de-a ne înfrupta din feliile de viaţă ca dintr-un fruct proaspăt. (Să zic şi oprit!?) Adică aşa cum este sclipitorul Carnet intim, 1913-1918, De pe o zi pe alta, traducerea jurnalului Arabellei Yarka, Au jour le jour, tipărit în 1937 la Editura Bucovina şi reeditat acum în traducerea Denisei Toma la Editura Compania, cu o prefaţă de Mihai Dim. Sturdza. V-o recomand cu efervescenţă în siajul filmului lui Radu Muntean. Imaginaţi-vă un aliaj psiho-sentimental şi diaristic de Regina Maria, Zoe Cămărăşescu, Maria Cantacuzino şi Cella Delavrancea, cu pagini demne de Pe aripile vîntului! Sounds good? Feminitate nărăvaşă, sangvină şi sportivă (patima echitaţiei), dinamică, rebelă şi (la o adică) adulterină fără clipire, apetisant frivolă, adorînd bijuteriile, flirtul şi balurile, dar avînd din plin, la rigoare, cultul slujirii (vezi teribila dăruire de sine din anii războiului, cînd e asistentă la Filantropia, după care bate drumurile între Buzău, Bîrlad, Adjud, Huşi, Mărăşeşti, Bacău, pînă la Iaşi, Botoşani, direct pe front, ascultînd aproape senzual bătaia tunurilor!), dansatoare aprigă, care a punctat multe rînduri febrile din cronicile mondene ale lui Claymoor, Arabella Yarka (1888-1953) este boieroaică româno-austriacă. Fiica lui Scarlat (Charles) Yarka, 1846-1915, căsătorit cu Maria Prejbeanu, dar care a avut-o ilegitim pe Arabella şi a adoptat-o, dintr-o familie cu trei generali, un prefect senator şi un ofiţer în armata franceză, decorat de Napoleon III, plus rubedenii printre Ferekizi, Lahovary, Cantacuzini, Perieţeni, Slăniceni şi Bibeşti (Martha), Arabella s-a căsătorit cu Citta Davila, nume de referinţă al diplomaţiei valahe (y compris bîrfele şi oprobriul de rigoare), frumos ca un efeb, dar cartofor, oarecum loser – în limbajul crud al zilelor noastre. În peisajul jalonat, inconturnabil, de Castelul Peleş, mai apar Carol I, Regina Elisabeta şi Regina Maria („idolul meu“ – notează Arabella), figuri din familiile Perticari, Golescu, Sturdza, Plagini, imaginea românilor în veci ineducabili, ca nişte coţofene hoaţe, „leneşi, cruzi şi murdari cît cuprinde“ („totul mă atrage spre ţările în care domnesc ordinea, dreptatea, mărinimia, spre ţări în care există bucuria de a trăi!“) şi multe tuşe ce pot să facă deliciul amatorilor de istoria mentalităţilor. Mariajul Arabella-Citta Davila, parsemat cu infidelităţi şi bătăi (la propriu, şi încă de ambele părţi), afaceri cu giuvaericale şi viguroase puseuri adulterine, face substanţa multor pagini spumoase, ca şi războiul urmat de spectrul bolşevismului, adevărat roman în roman, cu stupefiantele vizite ale Arabellei în tranşee. Ele totuşi nu au reuşit să-mi anuleze amărăciunea produsă de unele contexte – cum să le zic? – etnopsihologice, precum acesta: „Botoşani, 27 februarie 1917. De ieri mă lupt din răsputeri cu un adversar îndîrjit: prejudecata. Românii, care au un cult profund pentru nimeni şi nimic şi nu se entuziasmează decît foarte rar – sînt dispuşi, în schimb, să critice vehement, dar din vîrful limbii, să ridiculizeze orice şi să desfiinţeze în chip meschin, fără să-şi dea vreodată osteneala să aprofundeze o problemă“. A fost de trăit. E de gîndit şi vorbit. http://www.dilemaveche.ro/sectiune/c...-plingere-mila http://www.dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/felii Last edited by Pitbull : 14 Oct 2010 at 22:47.