[Pitbull]

"Legend of the Guardians: The Owls of Ga'Hoole" - La ce bun?
Alte frumuseţi, alte mediocrităţi

Adevărată sărbătoare a ochiului, "Legende din regatul bufniţelor" (titlu tradus banal, dar măcar destul de adecvat) ne dăruieşte un nou regal în materie de perfecţiune şi frumuseţe a imageriei create sută la sută artificial. Chiar dacă nivelul de credibilitate al acestor simulări digitale nu mai surprinde de câţiva ani buni (în ceea ce mă priveşte, cred că am atins plafonul de percepţie cu "Ratatouille"), aici avem de-a face cu o demonstraţie de virtuozitate întru totul specială, inclusiv prin modul de a reproduce titularele bufniţe - sarcină căreia realizatorii i-au acordat o atenţie cu totul deosebită. Scenograful Simon Whiteley chiar a petrecut o vreme într-un adăpost pentru bufniţe din Marea Britanie, filmându-le insistent, pentru documentare, şi devenind aproape expert atât în dinamica lor vizuală, cât şi în personalităţile specifice ale diferiţilor indivizi; astfel s-a creat o adevărată "şcoală de bufniţe" pentru echipa de animaţie, care a vizitat în repetate rânduri Muzeul de Istorie Naturală din Sydney şi mai multe grădini zoologice. Sub coordonarea directorului de animaţie, Alex Weight, animatorii au învăţat nu numai să respecte anatomia bufniţelor, ci şi să imagineze cât mai corect cu putinţă mişcările pe care le-ar face acestea dacă ar gândi şi vorbi omeneşte, conform convenţiei de basm a filmului. În acest scop, au fost nevoiţi să-şi asume şi o altă licenţă, de natură fiziologică de astă dată, adăugând culoare şi mobilitate ochilor (în realitate, monocromi şi ficşi), pentru a putea exprima o gamă mult mai largă de expresii - şi aşa mai departe... Numai latura de grafică a filmului ar putea face obiectul unui articol în sine - întins pe mai multe pagini!
Din fericire, rezultatele se situează nu numai în zona perfecţiunii tehnice, ci şi pe un palier plastic de invidiat. Imaginea filmului are o frumuseţe aparte, compusă din jocuri cromatice şi de lumini bogate şi de un bun gust admirabil. Rămân de neuitat atât
peisajele de o stranie poeticitate din universul fictiv locuit de personaje (în special cele din zona mării în mijlocul căreia se află sălaşul tainic Ga'Hoole) cât şi portretele diverşilor lideri şi războinici cu căşti şi gheare de luptă - valorificate cu atât mai mult de vocile expresive ale unor actori ca Helen Mirren, Geoffrey Rush, Jim Sturgess, Anthony LaPaglia sau Sam Neil.
Dacă toate acestea ar fi avut şi un suport epic pe măsură, existau toate şansele să ne aflăm în faţa unei capodopere a animaţiei digitale. Din păcate, însă, romanul lui Kathryn Lasky nu aduce absolut nimic nou, pe nici un tărâm. E o poveste totalmente mediocră, de o corectitudine de-a dreptul formulaică, aplicând conştiincios şi fără pic de urmă de fărâmă de inventivitate reţetele basmelor moderne regăsite în atâtea filme din ultimii ani - majoritatea, (mult) mai bune. Preluându-i elementele principale, scenariştii John Orloff şi Emil Stern au construit o structură ca la carte, frizând sterilitatea şi previzibilitatea de cel mai înalt nivel - principalul motiv pentru care filmul e incredibil de staţionar, trenant şi plicticos, în pofida sumedeniei de aventuri dramatice şi peripeţii spectaculoase care abundă la tot pasul. Ce-i drept, la această liniaritate contribuie plenar şi regia lui Zack Snyder, mare meşter la nivelul plasticii (mai ales sintetice) şi complet descoperit ca povestitor: la fel ca în ridicolul "300" (2006) - ca să nu mai vorbim de nesemnificativele "Dawn of the Dead" (2004) şi "Watchmen" (2009) - omul probează că nu are deloc nerv narativ; pe cât de bine ştie să arate, pe atât de nepriceput e când vine vorba să le-nşire. Nici nu e de mirare că toate articulaţiile din prima parte a filmului, când ar fi trebuit să se realizeze creşterea dramatică obligatorie pentru captarea spectatorului, funcţionează atât de uns încât nici nu le observi, iar pe la jumătate te ia cu somn - mai rău, îţi fuge gândul la ale tale, lucru nu tocmai indicat, de vreme ce intriga are complicaţiile ei şi, o dată dac-ai pierdut firul, ai cam feştelit-o! O gafă imensă tronează chiar în mijlocul filmului - modul de a trata temuta mare care înconjoară Ga'Hoole. Înţelegem că drumul eroilor spre destinaţie are caracterul unui şir de încercări iniţiatice, iar echidna-profet de pe ţărm le şi spune (simplificat): "Când veţi simţi că v-au lăsat puterile, sunteţi la jumătatea drumului!" Zburătorii noştri pleacă, şi imediat urmează o secvencioară scurtă în care ei se luptă cu o vijelie şi ajung la Ga'Hoole. Gata! După care, proba fiind bifată, se tot face naveta peste mare şi-napoi, mai sprinten ca între Cornetu, Bragadiru şi Ciorogârla.
În mod surprinzător, şi cu atât mai nefast, una dintre cele mai mari hibe ţine tocmai de elementul esenţial al poveştii: bufniţele. În plan epic, specificul bufniţesc se regăseşte teribil de firav - puteau să fie şi şoimi, şi cintezoi, şi foci din Laponia, şi girafe androide, că povestea, doar cu câteva minime ajustări, tot aia ar fi rămas. Caracterul lor nocturn prilejuieşte doar înlocuirea soarelui cu luna în cultura personajelor, şi câteva calambururi (de exemplu, intraductibilul "daymare"). Alte câteva detalii proprii speciei în sine (cum ar fi regurgitarea, sau modurile de a se mişca), se aplică strict la un nivel tehnic, superficial, iar la folclorica "înţelepciune" a bufniţelor nici măcar nu se face aluzie (culmea, profetul e un arici!)
Pe de altă parte, regăsim aici aceeaşi eroare fatală din alte câteva francize fantastice, în frunte cu "Harry Potter": pierderea oricărui contact cu restul lumii. E unul dintere motivele pentru care, cum arătam mai sus "inefabilul bufniţiar" se pierde: nu are la ce să se raporteze. Cu excepţia câtorva personaje şi specii accesorii (liliecii, echidna, o păsărică prinsă şi un şoricel digerat), ne aflăm într-un univers al bufniţelor care-l copiază fără imaginaţie pe cel al oamenilor în viziune fantasy - şi atât. Nu avem la ce repere concrete din realitatea familiară nouă (sau dintr-o alta, inventată dar diferită) să ne raportăm - de unde şi inevitabila plictiseală.
Printre biruitorele clişee se numără şi bufniţoiul trubadur care enervează pe toată lumea (precum Cacofonix galul), şi conflictul fratricid în care-i prins eroul, şi subplotul complet gratuit al trădătorului trădat la rându-i, şi trimiterile transparente la nazismul cel răposat de vreo şaizeci şi cinci de ani, de parcă de-atunci încoace alte regimuri totalitate, unele încă vii şi ferice chiar, n-ar mai fi existat pe lumea asta.
A, şi încă un detaliu. E filmat în 3D - o stereoscopie fără nimic ostentativ, bine făcută, discretă. Atât de discretă, încât uite că abia acum mi-am amintit s-o menţionez, la spartul cronicii - drept pentru care, devine inevitabilă întrebarea: la ce bun?

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
6 octombrie, 2010, h. 18:30-19:57
Bucureşti, România