Morgen – răsăritul României apusene
de Cristian Tudor POPESCU
www.gandul.info
Se poate vorbi despre România în UE, despre România în ea însăşi, despre om în român şi despre român ca locuitor al planetei Pământ, se poate desena un brand de ţară, mai adevărat şi mai ataşant decât toate opintelile guvernamentale în chestiune, de la fabulospirit până la autofrunza Elenei Udrea, povestind câteva zile din viaţa unui ardelean amărât, care n-are bani de ţiglă pe casă şi dă la peşte fără permis? Te poate face să râzi sănătos, nu să rânjeşti sau să surâzi sec, cum ţi se întâmplă de multă vreme încoace, un personaj traversat de nicio umbră de zâmbet, care nu e interpretat de Buster Keaton? Te poate înduioşa adânc, nu să-ţi stoarcă lacrimi de telenovelă, un om care când scoate o vorbă pe gură, o dată la 5 minute, şi aceea e "No, binie", pare că se teme să nu-şi cheltuiască sufletul vorbind?
E posibil să auzi un turc speriat, rătăcitor prin Salonta, năzuind spre Germania copiilor săi ca spre raiul musulman, cum vorbeşte minute în şir în limba lui din care nu pricepi decât "Almania" şi "Allah", şi după vreun ceas să constaţi că ai învăţat turceşte, căci omul îţi este atât de aproape încât înţelegi tot ce vrea să spună? Poţi să faci dintr-o limbă necunoscută un personaj?
publicitate
Se poate naşte în spaţiul românesc un cuplu de neuitat, o replică vie a celui din Sperietoarea lui Jerry Schatzberg, vlăjganul bolovănos Gene Hackman şi scundacul febril Al Pacino, doi bărbaţi din mulţime care nu pot opune lumii ostile din jur decât puterea prieteniei lor, când actorii se numesc Andras Hathazi şi Yilmaz Yalcin? Se poate să nu mai râdem la auzul expresiei "tradiţionala prietenie româno-turcă"?
E cu putinţă ca într-un film al unui tânăr regizor român douămiist să apară nişte poliţişti care să nu fie nepăsători, tâmpiţi, corupţi? Să fie lucizi, fără a fi cinici, şi corecţi atât cât se poate?
Un crap zvârcolindu-se pe asfaltul şoselei poate să întruchipeze soarta unui om?
Vreţi să ştiţi cum arată un revărsat de zori al României apusene în ochiul încă unui excelent director de imagine român, pe nume Tudor Mircea? Poate un om cu şapcă filmat din spate în lumina răsăritului, pe o motoretă cu ataş să fie o emblemă cinematografică matriţabilă, aşa cum sunt umbra lui Beligan cu joben şi sticle în ochi pe peretele casei lui Jupân Dumitrache sau băiatul pe bicicleta cu coviltir trecând cu ET prin dreptul Lunii?
Poate un elicopter invizibil să creeze o imagine tulburătoare a omului trestie gânditoare, cum n-am mai văzut de la începutul Oglinzii tarkovskiene?
Se poate întoarce pe dos Casablanca şi încheia un film cu vorbele nerostite "E sfârşitul unei frumoase prietenii"?
La toate aceste întrebări răspunsul este "da" şi se află în Morgen, un film excepţional al tânărului regizor Marian Crişan. De văzut neapărat.