[gionloc]

iar raspunsul meu este acesta:

RE: Da, dar...Lucian Maier, 23.09.2010, 21:10

Domnule Gorzo,
tocmai siguranţa unei judecăţi decisive – ORICUM (decizia lui) NU E CORECTĂ! – e cea care mă îngrijorează. Cu atît mai mult cu cît ea, în Marţi, după Crăciun, vine în primul rînd de la autor. Orice mişcare a aparatului de filmat angajează autorul în poveste şi lasă o urmă asupra personajelor şi asupra felului în care spectatorul vede personajul (astfel că poate fi discutată etic opţiunea autorului). De aceea cred că în realism autorul trebuie să se extragă din istoria sa (ca angajament faţă de personaje), e un fapt esenţial (dacă tot trebuie discutată esenţa). Care este rolul artei dacă autorul îşi condamnă personajele de la început, dacă nu le dă nicio şansă să respire adecvat propria viaţă şi să se facă înţelese de privitori? Nu cumva poziţia autorului – în acest caz, cel puţin – trădează o lipsă de interes faţă de Celălalt (fie el spectator, căruia îi serveşte o istorie contrafăcută moral, falsificată de tăieturile pe care le operează el în carnea fiinţelor pe care le aduce pe ecran; fie el personaj – căruia nu-i dă voie să se exprime) şi chiar faţă de forma artistică în care pretinde că operează – formă pe care o deturnează în favoarea autorităţii sale, formă care devine mecanism al manifestării Puterii sale?

Această siguranţă a lipsei corectitudinii într-o decizie de unde vine? De ce să nu aibă personajele şansa de a nu fi condamnate? De ce să nu aibă şansa de a-şi apăra intenţiile, de a-şi motiva conduita? Nu pentru a fi iubite, ci pentru a fi înţelese, în aşa fel încît – dacă tot intervenim moral în viaţa lor - să fie judecate în cunoştinţă de cauză. Şi adresez toate întrebările acestea fiindcă în cazul în care filmul se inspiră din realitate (după cum afirma Radu Muntean în interviul pe care l-a acordat la Cannes emisiunii Cinemas) şi în cazul în care, formal, filmul doreşte să fie realist – atunci ideile sale se răsfrîng asupra vieţii, o viaţă în care trăiesc oameni reali. Cum îi priveşte autorul pe aceştia dacă personajele sale au parte de o asemenea judecată? Neîndoielnic, filmul nu este viaţă, este un discurs, dar ca discurs el angajează viaţa, se întoarce asupra ei! De aceea cred că e esenţial ca atunci cînd vizează o realitate posibilă, autorul să nu pună punct personajelor, ci să deseneze un cerc în jurul lor.

Înţeleg tot ceea ce spuneţi în legătură cu exemplele prin care doresc să susţin lipsa de plauzibilitate a filmului. Eu nu am dorit să arăt că viaţa e aşa cum spun eu, ci să subliniez faptul că atunci cînd viaţa e redusă la o schemă, redusă la anumiţi numitori comuni (cei aleşi de autor), ar putea fi deranjant: findcă acel numitor comun ar putea să fie un clişeu şi ar putea părea că relatarea, fiind clişeatică, e artificială. Apoi, în funcţie de detaliile alese – iar aici detaliul principal e sexul (nu pasiunea amoroasă, asta nu e vizibilă între cele două personaje) – relatarea poate deveni una de tabloid. În toate acestea tocmai viaţa e pierdută – adică detaliile acelea unicat care fac o viaţă unică între toate vieţile. Nu vreau să spun că viaţa arată pentru toată lumea aşa cum cred eu – nu cum e pe ecran – ci vreau să spun că aştept să văd pe ecran o viaţă credibilă în orice dimensiuni ar creşte ea, o viaţă a unor personaje care nu poartă identitatea mea, dar care au o identitate. Iar identitatea e construită din detalii mici (exact ceea ce face Truffaut în filmul amintit în finalul textului meu) – alea pe care noi înşine le povestim apropiaţilor cînd înşirăm amintiri din viaţa noastră sau întîmplări din viaţa noastră curentă. Adică acele detalii care ne fac pe noi deosebiţi de ceilalţi şi care ne dau credit atunci cînd spunem că avem o viaţă. Iar dacă povestim lucrurile comune – cum spălăm haine, cum ţinem cartea în mînă cînd citim, sau lingura cînd mîncăm, cum ne sărutăm iubita – trebuie să le spunem într-un mod prin care să le facem să fie ale noastre. Ori Radu Muntean pierde şi latura formală – prin morala pe care o face personajelor (şi spectatorilor) – şi, prin reducţiile pe care le operează, pierde şi viaţa. Personajele şi viaţa lor sînt extrem de sărace. Iar sărăcia asta le face ne-credibile în poveste.

Dacă intenţia autorului a fost aceea de a esenţializa, asta nu-i dă mai mult credit. Fiindcă tot la reducere ajunge: iar reducerea vieţii personajelor la nişte căsuţe pe care le bifezi pe o anumită traiectorie, alături de folosirea mijloacelor de expresie cinematografică pentru a împărţi dreptatea între personaje arată că discursul autorului pe tema aceasta este destul de precar.

Pe de altă parte, prin schematizare (sau esenţializare) autorul cred că reuşeşte să obţină altceva: să facă spectatorul să simtă că filmul e bun, că spune ceva important (si folosesc acest verb, a simţi, fiindcă în cronicile în care e discutat filmul acesta – pe LiterNet, cel puţin – nu am văzut argumente în favoarea filmului, nu am văzut o viziune critică pozitivă asupra filmului, am citit numai impresii). Cînd vorbeşte de funcţionarea minţii umane, Freud construieşte o harta a minţii, o schemă care are anumite instanţe – id, ego, supraego. Harta aceasta nu e mintea, fiecare instanţă freudiană nu are un corespondent într-o zonă a creierului, e doar un model care să explice felul în care se dezvoltă personalitatea umană. Aşa şi filmul – nu exprimă o viaţă – ci prezintă o hartă în care poţi găsi locuri care desemnează elemente din viaţă. Pe care spectatorul le redimensionează cu propria experienţă care e indicată de ceea ce se petrece pe ecran şi astfel le face funcţionale, coerente. Nu în raport cu celelalte elemente de pe ecran – asta nu e posibil, - ci in raport cu propria existenţă. Acesta este unul dintre modurile în care funcţionează construcţia cinematografică drept mecanism manipulator. Acesta e lucrul care mă deranjează în cinema!