|
si eu am avut impresia asta - ca ai vazut alt film - cind am citit analiza ta.
eu cred ca in cazul anumitor filme - cum e si acesta, cum e felicia - lumea acorda foarte usor credit autorilor (regizori si scenaristi).
nu e vorba de a avea mura-n gura, ci e vorba de a oferi anumite resorturi pe baza carora explozia sa se produca, sa fie o certitudine. si treaba asta, cu a da credit, am observat-o in scrierea ta atunci cind spui ca a doua parte a filmului te-a facut sa reevaluezi prima parte, care ti s-a parut banala si trenanta.
cind urmaresti o argumentatie - a unui film, sa spunem (filmul si operele de arta in genere sint discursuri despre ceva) - si intr-o expunere care, sa presupunem, aduna sapte pasi argumentativi - daca gasesti ca un pas e fals, ce faci - consideri argumentatia valida?
pentru mine pasii astia care construiesc argumentatia is credibilizati de felul in care autorul pune in secventa anumite intimplari, de felul in care chestioneaza istoria de prezentat, de alegerile sale fata de alte alegeri posibile. poate ca eu gresesc atunci cind stabilesc punctele de referinta (posibilele desfasurari ale povestii pe care o vad, cu accent si pe clipele ei care nu-s vizibile pe ecran si cu accent si pe realitatea exterioara proiectului; istoria cinematografiei).
oricum, vom vedea peste citiva ani daca filmul acesta va fi retinut ca un moment cinematografic insemnat. eu nu cred ca va fi retinut.
|