[Liviu-]

eu as vrea sa-i vad pe toti teoreticienii de aici care neaga existenta lui Dumnezeu sau cel putin o iau la misto, cum se comporta si ce isi spun in gand cand le tremura chilotii in timpul unui cutremur ce le zgaltaie casa.
sau cand zboara cu avionul.
sau cand sunt la usa unui salon dincolo de care cineva drag e cand mort, cand viu.
sau cand nu-si mai gasesc copilul plecat de acasa.
ii intreb daca mai fac poante cu paratrasnetul la biserica.

Cu alte cuvinte ne intoarcem la discutia despre nevoia de Dumnezeu. In momente de nesiguranta, frica sau alte sentimente care destabilizeaza omul si il fac irational, o reactie destul de normala e sa caute ajutor spre ceva privit ca mai mare decat el. E o reactie de autoaparare ca sa-i zic asa. Asta nu-i credinta in Dumnezeu. Vorbim de credinta cand un om crede 24/24 nu oricand ii convine lui.

Si ca zicea cineva de o definitie, ia sa-mi incerc norocul cu propriile cuvinte.

Cred ca Dumnezeu e o idee, un sentiment, ceva ce un om simte. El nu exista cu adevarat, dar fiindca credinta e atat de puternica in unii oameni si ii duce spre anumite decizii, s-ar putea spune ca exista, pentru ca acea credinta are un rezultat in realitate. Dumnezeu e o zona in creierul nostru, asa cum e oricare alta idee sau sentiment. Iti schimba realitatea si te schimba pe tine, dar doar pe tine. Dumnezeul unei anumite persoane e independent de al oricarei alte persoane, se manisfesta diferit si are rezultate diferite in realitate. Cati oameni, atatea realtati, cati oameni, atatia Dumnezei...