[Pitbull]

Crezi că Dumnezeu, în marea lui înţelepciune, se supără dacă câţiva oameni îi pun sub semnul întrebării existenţa?

Sunt convins cä Dumnezeu, în marea Lui întelepciune si bunätate, se întristeazä când câtiva oameni Ii neagä existenta - nu pentru Sine, ci pentru ei, din cauza problemelor si greutätilor pe care singuri si le creeazä, si care le vor complica si întârzia mult reunirea finalä cu El. Iubirea de oameni e aceea care stä la baza acestei tristeti, nicidecum iluzoriile "orgolii" pe care unii dintre noi, în micimea lor, i le atribuie adesea, proiectându-le spre El pe ale lor propriii (mai ales în iudaism si-n politeismul grecesc).
Dar, sä nu uitäm cä doar a-I pune sub semnul întrebärii existenta, cum ai precizat tu, nu e deloc räu! Dubito ergo cogito, cogito ergo sum! Iar Dumnezeu vrea sä existäm, ca fiinte cugetätoare - cä de-aia ne-a fäcut asa; altfel, ne fäcea moluste, sau cratite. Unul dintre aforismele mele definitorii este: "Scepticismul este primul pas spre adevärata credintä". Multi oameni cred în Dumnezeu încä din copilärie, cum au fost învätati, si nici o clipä nu se îndoiesc de El - ceea ce nu e räu, dar e limitat si riscant... In schimb, cei care ajung sä se îndoiascä sau chiar sä-L nege pentru un timp, când îsi vor regäsi credinta, aceasta va fi incomparabil mai puternicä (inclusiv fiindcä vor fi cunoscut absurditatea totalä a asa-zisului ateism si, în raport cu ea, ratiunea desävârsitä a divinitätii). Am cunoscut numeroase cazuri de acest gen, atât printre rude, prieteni si cunoscuti, cât si la nivelul larg al marilor spirite din întreaga lume despre care am citit. Este doar unul dintre motivele care fac ca unul dintre pilonii adeväratei credinte sä fie o culturä cât mai solidä.
Alt aforism al meu favorit (l-am mai citat pe-aici) este al initiatului indian Sri Aurobindo: "Un ateu este Dumnezeu jucându-se de-a v-ati ascunselea cu Sine Insusi!" Firesc: fiecare dintre noi este, de fapt, o prelungire a lui Dumnezeu, atât fizic cât mai ales spiritual... Deci, ce poate fi o asemenea negare de sine, dacä nu doar un simpatic exercitiu intelectual? Un joc sofisticat si nimic mai mult (cum au mai fost atâtea, de-a lungul istoriei gândirii omenesti; mie cel mai incitant mi s-a pärut solipsismul.) Oricum, vä recomand insistent "Jocul cosmic", de Stanislav Grof, Editura ANTET, 2005 (dacä nu mä-nsel). Nu veti regreta! E un veritabil page-turner!

Ar fi bine ca topicul ästa sä fuzioneze cu "Credeti în Dumnezeu", pe care Ipu tocmai l-a reactivat; discutia a dobândit în mod firesc un caracter teologic, iar despre tragedia de la Giulesti se discutä la "Articolul zilei..."

L.E.: Multumesc pentru fuziune, dar atentie: a rämas "redirect"-ul, si e derutant. Stergeti-l, vä rog.