[marius_em]

Stiu ca-mi voi lua capace, dar trebuie s-o spun. Matrix-urile 2 si 3, chiar daca poate nu au acel element-soc, se ridica la nivelul primului Matrix, il completeaza, il imbogatesc cu noi sensuri, cu noi idei.
Primul Matrix chiar e mai steril, concentrandu-se doar pe ideea de realitate vs. virtual, cu implicatiile filozofice derivate de aici ("filozofice" in mod diletant totusi, asta o recunoaste toata lumea, insa care au efect la nivel "mainstream", in sensul ca schimba moduri de gandire, de abordare a lumii in care traiesti, indeamna cinefilul la "filozofare").
Continuarile se muta pe un nou plan, acel al artificialului vs uman, derivat din ce se stabilise in prima parte din trilogie. Si chiar arunca unele idei curajoase, pentru ca, inevitabil, ne identificam cu umanul, si privim artificialul ca pe un inamic. Pe de o parte dragostea dintre Neo si Trinity pare sa fie centrul a ceea ce definim drept uman. Insa apoi suntem loviti cu dragostea "simtita" de artificial. Un cuvant ce implica o conexiune, o definitie artificiala a unui sentiment uman. Si de aici, gandindu-te la ceea ce se intampla in lumea reala, la progresul stiintific, cum ne vom deosebi noi oamenii de artificialul pe care l-am creat? In ultimul matrix se schimba complet macazul, si ne trezim ca de fapt nu exista personaj negativ in povestea noastra, din punct de vedere moral, ci doar o lupta de supravietuire, in care alegem sa tinem cu oamenii, din cauza instinctului de conservare. Finalul e surpinzator si frustrant. O pace intre uman si artificial, desi optima in situatia respectiva, greu de acceptat, mai ales de umanisti.

Scuze de off-topic.