2. ”Lipsa spectatorilor din săli” am întrebuinţat-o geneneric – ca lipsă de audienţă, lipsă a succesului. În al meu oraş de provincie, din vreo 7 cinematografe n-a rămas niciunul. Avem doar un multiplex.
Nu avem industrie. De fapt, dacă mă gândesc bine, după 89, la fel ca economia, filmul românesc a rămas, în toată goliciunea lui adevărată, în competiţie cu filmele puternice. Cine naiba ar fi mers pe vremea lui Ceauşescu la filme româneşti, dacă ar fi avut la dispoziţie filme străine recente? Filmele româneşti nu au fost într-o competiţie reală cu cele străine. Cinematografia românească a crescut în seră, protejată, bibilită cu preţul pervetirii. Fără case de film private, care să trăiască din succesul financiar de public, nu avea cum să existe o industrie. Cred că direcţia asta, spre festivaluri şi premii, cam ignorând şi dispreţuind succesul de public, cam din rădăcinile alea ni se trage. Nu avem industrie, pentru că nici acum nu prea văd prea multe case de film care să încerce să trăiască din filme. Nu mă gândesc la producţii de reclame sau la mici ciupeli pe lângă CNC. Eh, dar asta e altă discuţie. Cinematografia noastră se cantonează cu încăpăţânare în realism (minus imbecilităţile lui Nicolaescu), şi asta e o altă tară a perioadei comuniste. Mi se pare că aşa pierdem zone importante de subiecte. Sigur, din ce-am văzut, se cere realism, şi în subiect, şi în dialog, şi în situaţii. Dar spectatorii preferă tot filmele americane, acceptând bucuroşi exagerările; nu îi deranjează, pentru că acceptă această convenţie în schimbul unei poveşti bune şi a emoţiilor. Uite, bunăoară, un serial drag mie, Crimele din Midsomer. Pe cine deranjează că într-o comună sunt ucişi 2-3 oameni pe episod! Se revoltă cineva că nu e real? Ei, cred că asta pierde cinematografia noastră. Nu oferă spectatorului lucruri esenţiale, emoţie, satisfacţie, vrajă. Îi oferă, eventual, plăceri estetice rafinate, intelectuale, dar nu îi dă uitare de sine. Îi spune “fii atent ce-ţi fac” în loc să îl manipuleze, lucru pe care spectatorul şi-l doreşte. Şi nu cred că asta depinde de bugetul filmului!!! Depinde, în primul rând de scenarii şi de alegerea lor pentru producţie.
Nu cred nici eu că în fiecare promoţie se naşte un Mungiu, Porumboiu etc, dar cred că în fiecare generaţie se naşte măcar unul. (Nu, nu sunt student la regie. Nici la altceva.)
4. Nu ştiu nici eu. Minimalismul trebuie să fie o invenţie europeană. Trebuie să aibă şi americanii, ăia independenţii. Nici eu nu sunt un specialist. Sunt doar un curios. Până acum nu m-a preocupat. Însă am impresia că dacă mă uit cu lupa la el s-ar putea să ajung la concluzia că nici nu există. De asta eram curios dacă există scenariu minimalist şi prin ce se deosebeşte el de un scenariu “normal”, câtă vreme eu înţeleg scenariul ca pe un text minimalist prin definiţie.
Am văzut că ai postat anul ăsta ceva la workshop. Locul ăla e părăsit, dead& burried?
