1. Eu cred in realismul ontologic al imaginii cinematografice – realism care nu poate fi compatibil niciodata cu muzica de fond.
2. Cred ca muzica limiteaza paleta de sensuri pe care i le poate oferi imaginea « naturala » spectatorului. Poate ca e in stare sa creeze si sensuri unice, dar suprima multe altele si eu zic ca nu merita pretul. E drept ca uneori poate e nevoie de o limitare pt ca specatorul sa nu pedaleze in gol ; sa-i dea un punct de sprijin acestuia.
3. Muzica instiga la o lene a creativitatii. Nu sunt ferm convins de asta, dari mi place sa cred ca nu exista ceva ce imaginea nu poate sa spuna singura. Iar daca-i asa, acestea trebuie cautate asiduu, chiar daca e foarte tentant te-ascunzi sub aripa a doua-trei note muzicale.
Am intalnit multe puncte de vedere, « studiind » treaba asta dar cea mai desteapta explicatie ii apartine lui Corneliu Porumboiu. Aceste spunea ca muzica e o arta mult mai puternica decat cinemaul si nu i se pare fair sa se foloseasca de prima cand lucreaza cu ultima. Eu zic ca muzica e cea mai puternica arta, ea functioneaza si in simbioza cu altele, cu care contrasteaza puternic – teatrul - , dar cu cea mai muzicala dintre celelate – filmul- nu se poate potrivi.
Acuma daca ar fi sa fie adevarat ca muzica are si ea dreptul ei in cinema, cea mai misto parere pe care am auzit-o venea de la Fernando Meirelles. Era odata un dosar in “Sight &Sound” dedicat subiectului, cate 3 intrebari pt 50 de regizori despre muzica de film… si il intreaba pe F.M. : « In what way does music enhances a film? “ , iar el zice “ In the obvious way – music or its absence is the soul of a film” .
Cred ca fragmentele de cinema pe care nu mi le-as putea imagina fara muzica pe fondul careia au fost concepute le pot impacheta intr-un interval de ordinal minutelor. Din ce imi vine prima oara in minte fac parte valsul spatial din « Odiseea » lui Kubrick , prologul din “Antichrist” , incendiul sondei de petrol din « There Will Be Blood » (mai tineti minte muzica aia ciudata ? ) si ca film intreg cred ca cel mai “cinematografic” ( discutabil cat de corect am formulat avand in vedere ce-am spus mai sus) score pe care l-am intalnit e al lui Howard Shore in « Crash » (Cronenberg’s). L-am vazut demult dar tin minte cu m-a socat, nu stiu de ce, si m-a tulburat pt cateva zile bune.
Conchizand, daca muzica are ce cauta in cinema, eu zic ca acesta in niciun caz nu trebuie sa arate ca in 99% din cazuri in ziua de azi, sau cum a aratat pana in anii ’70
(cu cateva exceptii). E nevoie de ceva mult mai minimalist si mai subtil decat ce exista in realitate. Mai bine deloc decat ostentativ, mai bine Dardenne si Haneke decat Scorsese sau Tarantino.