Cinematografia română în 2010.
Războiul "şopârlelor" cu "dinozaurii"
Data publicarii: 08.03.2010 02:14:00
Războiul dintre generaţia “noului val” din cinematografia românească şi cei numiţi de ei “dinozauri” sau “expiraţi” a început acum 20 de ani şi continuă şi astăzi. Ba chiar a atins amplitudinea maximă. Scânteia care a aprins butoiul cu pulbere este o încurcătură făcută, la sfârşitul anului trecut, de fostul ministru al Culturii, Theodor Paleologu care, într-un puseu de sagacitate (şi inspirat de Cristian Mungiu), a tăiat, de pe lista membrilor consiliului de conducere al CNC, Asociaţia Producătorilor de Film. Aceştia, bineînţeles, au făcut contestaţie.
Între timp a căzut Paleologu şi a venit Kelemen Hunor, care s-a trezit pe cap cu ditamai “războiul civil” între cineaşti. Din abilitate politică, ministrul le-a spus să ia singuri o decizie, adică să-şi numească ei reprezentanţii. Acest lucru era, bineînţeles, imposibil – având în vedere nivelul de presiune al conflictului - , iar tânărul ministru UDMR-ist ştia asta. Aşa că le-a spus: “Atunci voi face eu numirile dar, în cazul acesta, nu voi accepta nicio contestaţie”. Punct ochit, punct lovit şi le-a astupat gura. Consiliul de conducere al CNC e alcătuit din şapte membri: 5 reprezentanţi ai “breslelor” din cinematografie, un reprezentant al MCCPN şi directorul CNC (Eugen Şerbănescu).
Ioan Cărmăzan: “Care producători? Cizmăria SRL?”
Pe fond, situaţia este dramatică, deşi rezultatele internaţionale ale filmului românesc par să prezinte o realitate roz. În aparenţă este un conflict de principii dar, în fapt, e vorba de un război de împărţeala banilor de la CNC. Aceştia se scurg în nişte uriaşe găuri negre, de vină fiind Legea Cinematografiei, căreia îi lipsesc nişte precizări punctuale privind responsabilitatea producătorilor.
Conform reglementărilor actuale, înscrierea la concursul de scenarii o face producătorul, nu regizorul sau scenaristul. Acesta (producătorul) vine la pachet şi cu regizorul, pentru a da greutate şi credibilitate scenariului. Pe parcurs însă, regizorul poate fi schimbat, neexistând vreo interdicţie în acest sens.
O altă hibă este faptul că CNC-ul dă până 50% din costurile producţiei, urmând ca, teoretic, producătorul să pună restul. În realitate, producătorul face filmul cu jumătate din banii primiţi de la CNC, iar cealaltă jumătate o bagă în buzunar. Ca să faci un film de 2 miliarde de lei vechi (cât ar costa în total) cu doar 500 de milioane (adică un sfert din cât ar trebui) înseamnă bineînţeles să alegi cele mai ieftine locaţii, cei mai ieftini actori, cei mai ieftini operatori. Iese un film pe măsura costurilor. Evident că filmul n-are niciun impact, este pierdere 100%, dar producătorul nu pierde nimic. După 7 ani, dacă nu recuperează nimic, nu păţeşte nimic. Filmul intră în proprietatea CNC-ului şi producătorul scapă. Chipurile, pierde dreptul de exploatare. De fapt, n-are nimeni ce exploata. “Suntem singura ţară din lume în care banii de producţie se dau producătorului. Peste tot, producătorul îşi ia banii din difuzarea filmului, nu din altceva – spune Ioan Cărmăzan. Producătorii nu se îmbogăţesc din asta, dar trăiesc. De fapt, care producători? Au un birou, un telefon şi o maşină şi se intitulează casă de producţie. Nu sunt producători, sunt producători executivi. Cizmăria SRL, asta sunt! Vii şi le dai pielea - îţi fac pantofii. Nu le dai pielea – nu le dai banii - , nu-ţi fac pantofii. Nu pun nimic de la ei”.
asta a fost o mostra, ca sa fiu in topic.
cine doreste, poate citi tot articolul.
lectura placuta, asadar!
http://www.certitudinea.ro/articole/...-cu-dinozaurii