Originally Posted by keepwalking:
|
de pilda, mai poti face azi un film despre comisarii de politie ai anilor 30, fara sa para un film de Sergiu Nicolaescu?
|
Dacä nu esti complet bou, poti - si-l faci!
In primul rând, alea erau niste fantasmagorii copiate de Nicolaescu dupä serialul TV
"The Untouchables" si alte filme americane de gen. Nu exista asa ceva la noi, neam! Intregul univers politienesc/infractional al epocii era cu totul altfel. Taicä-meu, si unchii mei näscuti înainte de 1920, râdeau si se cruceau.
In al doilea rând, de ce sä repeti formulele lui Nicolaescu? Cine te pune? Poti sä semeni cu Meville, sau cu Verneuil, sau cu Marcel Carné, sau cu Howard Hawks, sau... cel mai bine, cu tine însuti!
In concluzie: cliseele nu sunt ale realitätii, ci ale modului de a reprezenta acea realitate raportându-te nu la ea însäsi, ci la reprezentärile ei anterioare, fäcute de altii.
Uite, nu istoric, nu politic, nu social: orice mamä îsi îmbäiazä copilul, si poti avea motive sä aräti imaginea asta într-un film realist de familie; dar dac-o filmezi cum îl scoate din cadä, învelit într-un prosop albastru din care-i ies picioarele si ciuful blond umed, îl pune pe taburet si începe sä-l frece, e un cliseu arhi-räsuflat; dacä, în schimb, o filmezi cum pune dusul pe el, copilul tipa "Au, frige!", iar ea: "Vai, mami, iartä-mä...!", si tai la uscatul cu foehnul, timp în care-l pupä si-l întreabä "Ti-a trecut?" - ai scäpat de cliseu.
Cliseul nu e CE filmezi, e CUM filmezi.