[civica65]

Un love story patriotic

Evident, nu pot găsi nici o asemănare între România, între ce se petrece acum acolo, şi America, mai precis, Manhattan, de unde trimit această corespondenţă. Şi e suficient să mă gîndesc la filmele noastre, la ultimele premiere, Luna verde, Caravana cinematografică şi celelalte, şi ceea ce văd aici. Realitatea americană, văzută prin filmele ei, este de o complexitate fără seamăn. Filmele sînt vii, inspirate, de o diversitate copleşitoare, de la o comedie trăznet precum All about Steve (2009), cu o Sandra Bullock de nerecunoscut, total crazy, care se continuă cu un alt film al ei, The Proposal (2009), la un film de ultimă oră, Dear John/ Dragă John (2010), în regia lui Lasse Hallstrom, care săptămîna trecută l-a depăşit pe Avatar în audienţă. Evident, m-am dus plin de curiozitate maximă să văd ce poate depăşi un succes ca Avatar şi am dat peste un film patriotic, pur şi simplu. Un love story patriotic.

Dacă cineaştii noştri ar fi făcut aşa ceva, gaşca din jurul unui ticălos ca Tudor Giurgiu, care a falimentat TVR în interes propriu, iar acum falimentează pur şi simplu cinematografia, cerînd bani cu nemiluita pentru festivaluri internaţionale, pentru că naţionale n-au cum să fie, întrucît producţia este cît pentru un festival de cartier, ar fi spus că dăm cinematografia cu zeci de ani înapoi, aşa cum spune acum un Victor Rebengiuc. Acestuia nu-i prieşte să fie numai un bun actor, trebuie să fie şi un scandalagiu politic, să fie luat în braţe de o gaşcă de aventurieri, care a găsit acum un nou pretext să protesteze. Au făcut o petiţie şi au dat-o anonimă. Iar ministrul Culturii, Hunor, se dezonorează susţinînd-o. Asta fac aceşti "revoluţionari de vitrină", fac mereu scandal cu hîrtie igienică, bileţele şi petiţii, fiindcă nu sînt în stare să facă filme. Ce film a făcut Giurgiu? Un singur film, şi el cu lesbiene! Nu cunosc legea lui Nicolaescu, pe care toţi o contestă, dar nu mă îndoiesc că ea are lucruri bune. De ce nu a făcut Rebengiuc o lege, să propună el o variantă? E bun numai să protesteze, dar nu construieşte nimic. Aşa şi gaşca.


Un om cu experienţa lui Nicolaescu nu putea face o lege proastă, ar fi făcut-o cel puţin personală, pentru sine, adică americană, dar în nici un caz fără substanţă, cum reclamă petiţionarii. Sînt aceiaşi profitori, din care nu lipseşte veşnicul Vivi Drăgan Vasile, un operator fără demnitate. Ce apără ei e previzibil. Haosul, lipsa de unitate a legii. Fiindcă haosul le prieşte. Acum Giurgiu cere bani de la CNC să susţină festivalul "Anonimul", la fel de anonim ca şi titlul lui. Sînt mai multe festivaluri decît filme. Cinematografia naţională are nevoie de filme, nu de festivaluri. Ce face un festival ca "Transilvania" de la Cluj? Falimentează şi CNC, cum am spus. Pînă acum, CNC i-a dat peste 20 de milioane de euro, dar Giurgiu tot nu se mai satură. E un monstru nesăţios. Pentru că toţi banii, de dragul unei reclame proprii, se duc în afară, la invitaţii străini şi la filmele lor. E o mare risipă, o bătaie de joc faţă de sărăcia ţării, la care conspiră oameni ca Victor Rebengiuc, care ar trebui să aibă decenţă. Petiţia lor nu e împotriva legii cinematografiei, pe care o tot cer lupii tineri, ci e împotriva lui Sergiu Nicolaescu. Au ce au cu el. În loc să se unească, să armonizeze părţile bune, se dezbină şi mai rău. Fiindcă Nicolaescu va cere întotdeauna să se facă filme patriotice, va cere să existe un plan naţional de producţie. Dar lupii tineri nu-i opun o lege a lor. De ce? Fiindcă le convine haosul, o producţie de filme total neplanificată, să facă ei filme nonstop, după scenarii dezlînate, la minima rezistenţă intelectuală. Căci producţiile unor Mungiu, Puiu sau Porumboiu sînt sub orice pretenţie intelectuală. Iar cînd aud de patriotism, le vine să-şi cumpere pistol.

Uite că americanilor nu le vine. Dimpotrivă, un film ca The Hurt Locker, dedicat unui erou din Irak, a luat laurii cei mai mari ai Academiei, iar acum Dear John se bucură de o reală audienţă, ca şi cartea lui Nicholas Sparks, după care e inspirat, şi care este un bestseller.
John Tyree (Channing Tatum) e înrolat în armata americană şi vine acasă într-o permisie. Aici o întîlneşte pe Savannah (Amanda Seyfried), căreia îi recuperează poşeta ce-i căzuse de pe un dig în Ocean. El e un mare înotător şi campion în schi nautic. Relaţia dintre ei este la început total nepotrivită, ea e gingaşă, el dur, sînt ca frumoasa şi bestia, mai ales în scena cînd el nu suportă glumele la adresa ei şi-i pune la pămînt pe doi băieţi care şi ei o curtau pe Savannah. El trebuie să plece pe front, ea la şcoală. Şi, de la această distanţă, încep o lungă şi intensă corespondenţă. El revine într-o permisie, după ce a fost rănit într-o încăierare în Qatar. Dragostea lor se intensifică, mai ales şi datorită tatălui lui John, Mr. Tyree (Richard Jenkins), un colecţionar de monezi, care o cucereşte pe Savannah cu pasiunea lui. Ulterior, tatăl va muri în urma unui infarct. John cere să mai stea un an în armată, asemenea eroului din The Hurt Locker, filmul lui Kathryn Bigelow. La un moment dat, există o dilemă, ca în Zboară cocorii sau Al 41-lea, eroul, John, tebuie să aleagă între dragoste şi datorie. Evident, temă schilleriană. Alege datoria. Spre bucuria spectatorilor americani. Faptul are o şi mai mare semnificaţie cînd John, aflat pe front, primeşte de la Savannah o scrisoare în care îi comunică faptul că s-a căsătorit cu Tim (Henry Thomas), unul dintre tinerii pe care John îi lovise. Atunci John are un acces de furie şi arde toate scrisorile primite de la ea. Trec cîţiva ani. John se întoarce acasă, la moartea tatălui său. Şi, inevitabil, o întîlneşte pe Savannah. Are loc o discuţie dură între ei. El îi reproşează de ce l-a părăsit, de ce nu l-a mai căutat. Şi, ca în Love story, ea îi dezvăluie marele sacrificiu pe care l-a făcut, acceptîndu-l pe Tim, care era bolnav de cancer, în timp ce copilul acestuia, dintr-o căsătorie anterioară, este bolnav de autism. Ea s-a sacrificat să îngrijească doi bolnavi. Ba, din cînd în cînd, îi ducea mîncare şi tatălui lui John, care şi acesta suferea de autism. Şi, în curînd, Tim va muri. John acceptă explicaţia ei, întelege ce înseamnă acest sacrificiu, fiindcă şi viaţa lui pe front e plină de sacrificii pentru alţii. Şi, evident, vor rămîne împreună, fiindcă acum nimic nu-i mai poate despărţi. E un film care îmbină melodrama cu eroismul, love story cu patrotismul. Normal, aşa ceva e greu de crezut că poate să placă românilor sau europenilor în general, fiindcă ei cred că e inadmisibil să se mai facă în Europa filme patriotice sau pline de atîtea clişee, de la mitul iubirii la realităţi precum cancerul, autismul şi pînă la tragedia teroristă abătută asupra turnurilor gemene. Sînt toate clişeele americane în acest film, care include şi sentimentul sacrificiului, al datoriei. Şi tocmai pentru aceste motive place.

GRID MODORCEA
Corespondenţă din New York