[Windom]

Beţivan, curvar, scandalagiu notoriu, Sam Peckinpah a fost poetul sălbăticiei aride (atît exterioare cît, mai ales şi mai important, interioare). Cu ochiul unui pictor răzvrătit, Bloody Sam e cel care a aşezat „wild” în expresia „the wild west”, reinventînd practic genul. Fără compromisuri, artificii, procese de conştiinţă, filmele sale ne înfăţişează un Vest (cu adevărat) Sălbatic, complet dezbrăcat de imaginea mitică de pînă atunci, de umanitate. Ce rămîne? Firea violentă, crudă, înăcrită şi, nu în ultimul rînd, poetică a răzvrătiţilor săi.
Peckinpah e unul dintre puţinii regizori care au reuşit să „mărite” nihilismul cu poezia vizuală. Un perfect exemplu de nihilism peckinpahian îl constituie Bring Me the Head of Alfredo Garcia.
Fără fals eroism ori cuvinte pretenţioase, în centrul poveştii este plasată relaţia dintre un tip care e mort, unul care trebuia să fie şi o tîrfă expirată. Dacă la începutul filmului avem impresia că ne-am întors în timp, într-un Mexic idilic, înfăţişat prin nişte cadre de o frumuseţe picturală, sîntem treziţi brusc la realitate atunci cînd tehnologia invadează acest spaţiu, printr-o paradă de maşini, avioane, ce au darul de a te descumpăni, aruncînd imaginea pe care ţi-ai creeat-o iniţial în anacronic. Pe măsură ce filmul avansează, la fel face şi modernul, care ia locul pastoralului. Totul începe să se degradeze, de la peisaj pînă la Warren Oates, care împinge la extrem atitudinea de „I don’t give a fuck”. Comedie neagră, western atipic realizat în perioada de apus a genului, Bring Me the Head of Alfredo Garcia este, probabil, cel mai coios film al lui Peckinpah, reflectînd fidel atitudinea sa faţă de sistem: „I don’t give a fuck”.