Am văzut aseară
Il deserto rosso, un
Eraserhead în culori şi mai de fiţe, un film despre o duduie (Monica Vitti, în cel mai bun rol din cîte am văzut pînă acum) cu sufletul pustiit asemenea peisajului prin care bîntuie şi care încearcă să-şi depăşească condiţia de zombie ambulant prin diferite experimente, ce merg de la tentative de sinucidere la preacurvie (care, chipurile, i-ar demonstra sieşi că mai valorează ceva).
E un film greu de urmărit chiar şi pentru fanii lui Antonioni, la un moment dat devii sau plictisit, sau hipnotizat, firul narativ îşi pierde, treptat, importanţa, lăsînd locul unei experienţe senzoriale. Nu prea mai contează motivaţiile personajelor, cît atmosfera care copleşeşte aceste motivaţii precum ceaţa care, la un moment dat, într-una din cele mai interesante scene, învăluie cîteva personaje, transfigurîndu-le hidos, asemenea giulgiului ce acoperă un cadavru.
Richard Harris mi s-a părut o alegere curioasă, însă are un rol interesant creionînd un personaj ce prezintă anumite afinităţi cu alienarea personajului feminin. Fiind vorba de Antonioni, avem aceleaşi personaje copleşite de propria existenţă care, nereuşind să-şi depăşească condiţia, se adaptează, asemenea păsărilor din final care au învăţat să ocolească norul de emanaţii nocive, ştiind că le poate fi fatal.
P.S. Am "rasfoit" citeva pagini in urma si m-am minunat de discutiile care aveau loc pe aici prin 2005. Pina si ciinele si pisica traiau in armonie. Wtf happened?
