|
În prima oră din film am descoperit un alt Scorsese, un Scorsese care, pentru prima dată se adresează simţurilor noastre. Şi a fost precum o gură de aer proaspăt. Poezia vizuală a unor cadre m-a lăsat pur şi simplu cu gura căscată (a ajutat şi bluray-ul, e drept). Avem de-a face cu o anomalie în filmografia regizorului şi asta nu doar din punct de vedere al subiectului ci şi din punctul de vedere al desfăşurării plotului: pentru prima dată Marty împinge elucidarea evenimentelor cît mai aproape de final. Dacă reuşeşte sau nu, e altă poveste. Partea nasoală e că prin tehnica asta riscă instaurarea plictisului. Iar în final, ajungi să te întrebi: a meritat efortul? Un asemenea eşafodaj complex şi aproape impecabil din punct de vedere tehnic pus în slujba unei povestiri a la Twilight Zone e niţel over the top.
La fel ca în Lost Highway, avem un personaj principal cu un psihic varză. Spre deosebire de eroul lui Lynch care, pe măsură ce filmul avansează, devine tot mai criptic, mai complex, la Scorsese lucrurile stau, din păcate, invers. Cripticul degenerează în banal, asemenea filmului, care se destramă încet, încet, după episodul cu furtuna, de parcă fenomenul natural la care am fost martori a luat cu el vitalitatea întregului film. După furtună iese soarele şi se instaurează plictisul. Un plictis lung de vreo oră jumate. Într-adevăr, marea problemă a filmului e lungimea. E ca şi cum rezervorul de benzină s-a golit în prima oră, iar apoi totul funcţionează pe vapori. Iar diareea verbală din final, în care Scorsese ţine neapărat să ne explice totul, nu ajută deloc.
E un film impecabil din punct de vedere vizual, cu elemente gotice ce merg de la Lovecraft la Silent Hill, cu o coloană sonoră absolut bestială, cu un Leo în mare formă, dar şi cu unele goluri şi neajunsuri care îţi lasă un gust amărui după vizionare. E ca şi cum ai gusta o ciocolată amăruie pentru prima dată: ori o scuipi, ori o savurezi. La a doua încercare lucrurile stau altfel. Poate aşa e şi cu filmul lui Scorsese...
|