|
Am vazut aseara Une Femme Douce al lui Bresson, cu Dominique Sanda. O tipa se sinucide, aruncindu-se de la balcon intr-o secventa inteligent realizata, plasata in deschiderea filmului. Apoi sintem martorii istoriei din spatele suicidului, vazuta prin ochii sotului, care ne infatiseaza, retroactiv, aceasta "poveste de dragoste" iesita din tipare. Ne aflam cind in prezent, alaturi de narator, la căpătîiul defunctei (secvenţele cu cel mai puternic impact, depăşite doar de cadrul final, în care soţul îşi imploră iubita aflată în sicriu să-şi deschidă ochii măcar pentru o secundă), cînd în trecut, martori ai începutului fulgerător (şi neverosimil, cred) al idilei, a dezvoltării unei relaţii stranii, în care el este mai tot timpul pasiv, rece, aproape ca un robot, pînă în momentul în care o bănuieşte pe ea de infidelitate, moment în care încearcă să-şi construiască o atitudine complet străină lui, dar care îşi închipuie că ar fi pe placul ei. Extrem de posesiv, reuşeşte, în final, să-şi păstreze lucrul cel mai de preţ, de care tine cu dintii, chiar si dincolo de mormint. Straniu & hipnotizant...
|