Cinemagia Forum - View Single Post

civica65 · 10 May 2010, 09:28

„Nu trage, dom’ Semaca, sunt eu... Lăscărică!” sau mistificarea plătită regeşte

Autorul articolului: EMIL BERDELI
http://www.puterea.ro/news1127/„Nu...VEZI-VIDEO.htm

„Nu trage, dom’ Semaca, sunt eu... Lăscărică!” O replică a marelui actor Gheorghe Dinică din filmul „Cu mâinile curate”, intrată de multă vreme în conştiinţa a milioane de români. Cinematograful a scris şi va scrie istoria. E o realitate. Comuniştii n-au ratat nici ei impactul cinematografului în „masele largi, populare”. Iar atunci când scenarariile aparţineau un profesionist precum Titus Popovici, succesul era deplin. De pildă, majoritatea celor care au văzut - înainte de 1989, sau chiar mai recent - „Cu mâinile curate” ori „Ultimul cartuş” sunt convinşi că, în Bucureştiul postbelic, luptele între gangsterii şi poliţiştii care simpatizau cu comuniştii erau mai frecvente decât la Chicago, pe vremea lui Al Capone. Cum la fel de convinşi sunt milioane de români, mai ales cei mai tineri, că marele actor Constantin Tănase a murit pe scenă, luptându-se cu legionarii.

La 17 aprilie am publicat în „Puterea” articolul „Ceauşescu a fost «fetiţa» lui Gheorghiu-Dej”, preluat de foarte multe ziare şi site-uri, sprijinit pe mărturiile scriitorului Titus Popovici. Deunăzi, Vadim Tudor a sărit ca ars şi i-a luat apărarea „Geniului din Carpaţi”. Tribunul s-a băgat în seamă afirmând, în oficiosul partidului, că dimpotrivă, Titus Popovici era „fetiţă”, acesta fiind şi motivul pentru care l-a bătut Dumnezeu de-a murit după ce roţile unei maşini i-au strivit capul.

Ce nu ştie Vadim, care scrie după ureche, ca de obicei: scenaristul şi-a bazat dezvăluirea legată de Ceauşescu tocmai pe mărturiile vechilor activişti de partid. După cum susţinea Titus Popovici în „Disciplina dezordinii”, atunci când unii deputaţi, sătui de şedinţe interminabile, dădeau pe gât un coniac „Courvoisier”, chiar la bufetul Marii Adunări Naţionale, prindeau curaj şi vorbeau pe şleau despre relaţia homosexuală dintre tânărul Nicolae şi Gheorghiu-Dej, care ar fi avut loc în închisoarea Doftana.Era modalitatea unora dintre ei de a se descărca după ce-l suportau pe Ceauşescu timp de patru-cinci ore într-o sală în care se sufocau pentru că „tovarăşul” nu suporta aerul condiţionat. Tăria franţuzească făcea minuni, iar aleşii de atunci nu se temeau nici de faptul că pereţii bufetului aveau urechi.

Toţi chelnerii care-i serveau pe deputaţi erau securişti - de la căpitan în sus, cum scria în volumul mai sus amintit Titus Popovici, şi el deputat în MAN la începutul anilor ’70.

Titus Popovici are alte „păcate”

Nu i se poate reproşa lui Titus Popovici faptul că a scris despre relaţia fierbinte dintre Ceauşescu şi Gheorghiu-Dej.

Povestea era cunoscută de către capii PCR încă de la sfârşitul anilor ’30. Nu scenaristul a lansat-o - Popovici, membru al CC al PCR, a fost doar unul dintre cei care a relatat-o. Avantajul său, spre deosebire de ceilalţi, avea talent scriitoricesc.

Titus Popovici are alte „păcate”, nu ce-i reproşează Vadim. Filmele artistice făcute după scenariile sale au mistificat istoria contemporană a României. „Cu mâinile curate (1972) ori „Ultimul cartuş” (1973), (senariul - Titus Popovici, regia - Sergiu Nicolaescu), cu mare succes la public, prezintă o Românie postbelică aproape fantastică, în care comisarii de poliţie comunişti ori simpatizanţi acestora curăţau ţara de gangsteri, la capătul unor lupte sângeroase care ţineau spectatorii cu sufletul la gură. Adevărat, suntem în faţa unei ficţiuni, dar oare toţi au perceput-o ca atare? Mă îndoiesc. Presa vremii nu avea voie să dezbată asemenea subiecte. După 1945, adevăraţii comisari de poliţie nu arestau gangsteri la Bucureşti pentru că nu prea existau, ci, la ordinele noii puteri instaurate de către Moscova, doar opozanţi politici ai comuniştilor - care ajungeau la puşcărie ori la zid. Iar asta nu trebuia să se ştie. Poveştile lui Popovici, transpuse cinematografic, aveau tocmai menirea să rescrie istoria.

La jumătatea anilor ’70, pe când eram elevi, credeam mai mult în „Nu trage, dom’ Semaca, sunt eu… Lăscărică!”, decât în tot ce ne spuneau profesorii de istorie. Mă refer la cei de bună credinţă. De multe ori, ignorând politica oficială, aceştia reuşeau să ne transmită, chiar şi „printre rânduri”, adevărul. Dar, mesajul din „Cu mâinile curate” era aproape imposibil de ignorat de către nişte adolescenţi ca noi. Câţi au aflat ce s-a petrecut cu adevărat în România postbelică dintre cei care au văzut filmul? Este un mister pe care sper să-l elucideze cercetătorii istoriei contemporane

Chiar şi pe Traian Băsescu l-au marcat replicile din filmele româneşti cu „gangsteri”. Altfel, după alegerile prezidenţiale, n-ar fi spus, legat de adversarii politici: „Un fleac, i-am ciruit”, parafrazand replica lui Sergiu Nicolaescu: „Un fleac, m-au ciuruit”.

Legionarii scoşi din minţi de Caratase

„Actorul şi sălbaticii” (regia - Manole Marcus, 1975), un alt film cu mare succes la public, realizat tot după un scenariu de Titus Popovici, care a mistificat grosolan realitatea. Producţia cinematografică, inspirată de viaţa lui Constantin Tănase, unul dintre cei mai mari comici români, îl are în rolul principal un alt mare actor: Toma Caragiu (Caratase). Acţiunea se desfăşoară între cele două războaie şi scoate în evidenţă conflictul dintre actor şi legionari, scoşi din minţi de spectacolele lui Caratase, care îi satiriza.

Acum se scrie că această peliculă punea problema libertăţii de exprimare a artistului şi a pericolului pe care îl presupune implicarea sa în problemele unei lumi dictatoriale. Numai că, din 1975, când a fost realizat filmul, până în 1989, nu s-a suflat o vorbă despre această chestiune. Tocmai pentru că în România era dictatură – n-a apărut un rând despre faptul că povestea din „Actorul şi sălbaticii” n-are legătură cu cea a lui Constantin Tănase. Milioane de români cred şi acum că marele actor a fost terorizat de legionari. Au ei păcatele lor, dar nu şi pe acesta.

Legionarii, duşmanii declaraţi ai comuniştilor, au fost arătaţi tot timpul de propagandă drept inamicii marilor conştiinţe româneşti. Asta era reţeta ideologică a României comuniste, pe asta a aplicat-o şi Titus Popovici. Adevărat, cu talent.

„El tic, eu tac, el tic, eu tac”

Lui Tănase nu i s-a tras de la legionari, precum lui Costică Caratase în „Actorul şi sălbaticii, ci de la Armata Roşie. El a murit la Bucureşti, în 1945, după ce, pe scena Teatrului Cărăbuş, a rostit o acidă satiră la adresa armatei sovietice „eliberatoare”, care jefuia civilii de bunurile personale, în special ceasuri de mână.

Cupletul suna aşa: „Rău era cu «der, die, das» (cu nemţii - n.m.)/ Da-i mai rău cu «davai ceas»/ De la Nistru pân' la Don/ Davai ceas, davai palton/ Davai ceas, davai moşie/ Haraşo, tovărăşie!”.

Spectatorii l-au aplaudat frenetic şi l-au ovaţionat îndelung pe marele actor. Apoi, după mai multe spectacole cu sala plină, Tănase a fost arestat şi ameninţat cu moartea - nu de legionari, ca în “Actorul şi Sălbaticii”, că ei nu mai jucau nici un rol din 1941, ci de puterea comunistă adusă de tancurile sovietice.

Marele Tănase nu s-a lăsat însă intimidat. Într-un alt spectacol, a apărut pe scenă cu mâinile pline de zeci de ceasuri, precum soldaţii sovietici. N-a scos o vorbă multe minute în şir. Apoi, de sub haină, a scos un ceas de perete. Arătând spre acesta, a spus doar atât: „El tic, eu tac, el tic, eu tac”.

Momentul a fost unul dintre cele mai mari succese ale sale. Peste două zile însă, a fost găsit mort. Avea 65 de ani. S-a spus că decesul s-a produs din cauza unui blocaj renal, după ce a înghiţit 20 de aspirine într-o zi. Nimeni însă nu a crezut aşa ceva.

Culmea ironiei, Tănase, care era moldovean, devine, în viziunea lui Popovici, machedonul Caratase. Asta, din simpatie pentru Toma Caragiu, care era aromân. Ce a uitat scenaristul? - şi foarte mulţi legionari au fost aromâni. Ca să nu mai vorbesc despre cacofonia Costi(că Ca)ratase, pe care cred că a făcut-o intenţionat. O autoironie probabil.

I-a plătit regeşte

Propaganda prin film a fost cultivată de toţi dictatorii secolului XX. De pildă, Ceauşescu hotăra şi cine sunt eroii producţiilor autohtone.

Titus Popovici ne-a lasat o mărturie legată de preocuparea liderului comunist pentru filmul istoric, tot în „Disciplina dezordinii”, volumul său memorialistic.

„Secretarul general - scria Popovici - mi-a spus că revăzuse aseară, la televizor, Mihai Viteazul şi i s-a părut «corespunzător», dar de ce l-am pus să se încoroneze în biserică la Alba Iulia? «Pentru că acolo s-a încoronat», am răspuns zâmbind. «Trebui dă a face şi alte filme istorice», a spus după un timp, cu gravitate. «Mă gândesc la Avram Iancu», i-am mărturisit vechea mea preocupare. S-a făcut negru. «Nu!», a zis, «Avram Iancu nu a fost un ierou. El s-a demobilizat, nu a continuat lupta»”.

După 1989, Titus Popovici se întreba cum a fost posibil ca sistemul comunist să se impună în atâtea ţări, printre care şi România? Păi a fost posibil şi pentru că oameni de anvergură au servit, contra cost, o ideologie în care nu au crezut nici măcar o clipă. Regimul comunist a avut nevoie de mistificare şi i-a plătit regeşte pe cei care eu construit-o - nu s-a uitat la bani, iar Titus Popovici n-a ratat ocazia.

10 May 2010, 09:28	#257
civica65 Senior Join Date: Nov 2008 Posts: 112	„Nu trage, dom’ Semaca, sunt eu... Lăscărică!” sau mistificarea plătită regeşte Autorul articolului: EMIL BERDELI http://www.puterea.ro/news1127/„Nu...VEZI-VIDEO.htm „Nu trage, dom’ Semaca, sunt eu... Lăscărică!” O replică a marelui actor Gheorghe Dinică din filmul „Cu mâinile curate”, intrată de multă vreme în conştiinţa a milioane de români. Cinematograful a scris şi va scrie istoria. E o realitate. Comuniştii n-au ratat nici ei impactul cinematografului în „masele largi, populare”. Iar atunci când scenarariile aparţineau un profesionist precum Titus Popovici, succesul era deplin. De pildă, majoritatea celor care au văzut - înainte de 1989, sau chiar mai recent - „Cu mâinile curate” ori „Ultimul cartuş” sunt convinşi că, în Bucureştiul postbelic, luptele între gangsterii şi poliţiştii care simpatizau cu comuniştii erau mai frecvente decât la Chicago, pe vremea lui Al Capone. Cum la fel de convinşi sunt milioane de români, mai ales cei mai tineri, că marele actor Constantin Tănase a murit pe scenă, luptându-se cu legionarii. La 17 aprilie am publicat în „Puterea” articolul „Ceauşescu a fost «fetiţa» lui Gheorghiu-Dej”, preluat de foarte multe ziare şi site-uri, sprijinit pe mărturiile scriitorului Titus Popovici. Deunăzi, Vadim Tudor a sărit ca ars şi i-a luat apărarea „Geniului din Carpaţi”. Tribunul s-a băgat în seamă afirmând, în oficiosul partidului, că dimpotrivă, Titus Popovici era „fetiţă”, acesta fiind şi motivul pentru care l-a bătut Dumnezeu de-a murit după ce roţile unei maşini i-au strivit capul. Ce nu ştie Vadim, care scrie după ureche, ca de obicei: scenaristul şi-a bazat dezvăluirea legată de Ceauşescu tocmai pe mărturiile vechilor activişti de partid. După cum susţinea Titus Popovici în „Disciplina dezordinii”, atunci când unii deputaţi, sătui de şedinţe interminabile, dădeau pe gât un coniac „Courvoisier”, chiar la bufetul Marii Adunări Naţionale, prindeau curaj şi vorbeau pe şleau despre relaţia homosexuală dintre tânărul Nicolae şi Gheorghiu-Dej, care ar fi avut loc în închisoarea Doftana.Era modalitatea unora dintre ei de a se descărca după ce-l suportau pe Ceauşescu timp de patru-cinci ore într-o sală în care se sufocau pentru că „tovarăşul” nu suporta aerul condiţionat. Tăria franţuzească făcea minuni, iar aleşii de atunci nu se temeau nici de faptul că pereţii bufetului aveau urechi. Toţi chelnerii care-i serveau pe deputaţi erau securişti - de la căpitan în sus, cum scria în volumul mai sus amintit Titus Popovici, şi el deputat în MAN la începutul anilor ’70. Titus Popovici are alte „păcate” Nu i se poate reproşa lui Titus Popovici faptul că a scris despre relaţia fierbinte dintre Ceauşescu şi Gheorghiu-Dej. Povestea era cunoscută de către capii PCR încă de la sfârşitul anilor ’30. Nu scenaristul a lansat-o - Popovici, membru al CC al PCR, a fost doar unul dintre cei care a relatat-o. Avantajul său, spre deosebire de ceilalţi, avea talent scriitoricesc. Titus Popovici are alte „păcate”, nu ce-i reproşează Vadim. Filmele artistice făcute după scenariile sale au mistificat istoria contemporană a României. „Cu mâinile curate (1972) ori „Ultimul cartuş” (1973), (senariul - Titus Popovici, regia - Sergiu Nicolaescu), cu mare succes la public, prezintă o Românie postbelică aproape fantastică, în care comisarii de poliţie comunişti ori simpatizanţi acestora curăţau ţara de gangsteri, la capătul unor lupte sângeroase care ţineau spectatorii cu sufletul la gură. Adevărat, suntem în faţa unei ficţiuni, dar oare toţi au perceput-o ca atare? Mă îndoiesc. Presa vremii nu avea voie să dezbată asemenea subiecte. După 1945, adevăraţii comisari de poliţie nu arestau gangsteri la Bucureşti pentru că nu prea existau, ci, la ordinele noii puteri instaurate de către Moscova, doar opozanţi politici ai comuniştilor - care ajungeau la puşcărie ori la zid. Iar asta nu trebuia să se ştie. Poveştile lui Popovici, transpuse cinematografic, aveau tocmai menirea să rescrie istoria. La jumătatea anilor ’70, pe când eram elevi, credeam mai mult în „Nu trage, dom’ Semaca, sunt eu… Lăscărică!”, decât în tot ce ne spuneau profesorii de istorie. Mă refer la cei de bună credinţă. De multe ori, ignorând politica oficială, aceştia reuşeau să ne transmită, chiar şi „printre rânduri”, adevărul. Dar, mesajul din „Cu mâinile curate” era aproape imposibil de ignorat de către nişte adolescenţi ca noi. Câţi au aflat ce s-a petrecut cu adevărat în România postbelică dintre cei care au văzut filmul? Este un mister pe care sper să-l elucideze cercetătorii istoriei contemporane Chiar şi pe Traian Băsescu l-au marcat replicile din filmele româneşti cu „gangsteri”. Altfel, după alegerile prezidenţiale, n-ar fi spus, legat de adversarii politici: „Un fleac, i-am ciruit”, parafrazand replica lui Sergiu Nicolaescu: „Un fleac, m-au ciuruit”. Legionarii scoşi din minţi de Caratase „Actorul şi sălbaticii” (regia - Manole Marcus, 1975), un alt film cu mare succes la public, realizat tot după un scenariu de Titus Popovici, care a mistificat grosolan realitatea. Producţia cinematografică, inspirată de viaţa lui Constantin Tănase, unul dintre cei mai mari comici români, îl are în rolul principal un alt mare actor: Toma Caragiu (Caratase). Acţiunea se desfăşoară între cele două războaie şi scoate în evidenţă conflictul dintre actor şi legionari, scoşi din minţi de spectacolele lui Caratase, care îi satiriza. Acum se scrie că această peliculă punea problema libertăţii de exprimare a artistului şi a pericolului pe care îl presupune implicarea sa în problemele unei lumi dictatoriale. Numai că, din 1975, când a fost realizat filmul, până în 1989, nu s-a suflat o vorbă despre această chestiune. Tocmai pentru că în România era dictatură – n-a apărut un rând despre faptul că povestea din „Actorul şi sălbaticii” n-are legătură cu cea a lui Constantin Tănase. Milioane de români cred şi acum că marele actor a fost terorizat de legionari. Au ei păcatele lor, dar nu şi pe acesta. Legionarii, duşmanii declaraţi ai comuniştilor, au fost arătaţi tot timpul de propagandă drept inamicii marilor conştiinţe româneşti. Asta era reţeta ideologică a României comuniste, pe asta a aplicat-o şi Titus Popovici. Adevărat, cu talent. „El tic, eu tac, el tic, eu tac” Lui Tănase nu i s-a tras de la legionari, precum lui Costică Caratase în „Actorul şi sălbaticii, ci de la Armata Roşie. El a murit la Bucureşti, în 1945, după ce, pe scena Teatrului Cărăbuş, a rostit o acidă satiră la adresa armatei sovietice „eliberatoare”, care jefuia civilii de bunurile personale, în special ceasuri de mână. Cupletul suna aşa: „Rău era cu «der, die, das» (cu nemţii - n.m.)/ Da-i mai rău cu «davai ceas»/ De la Nistru pân' la Don/ Davai ceas, davai palton/ Davai ceas, davai moşie/ Haraşo, tovărăşie!”. Spectatorii l-au aplaudat frenetic şi l-au ovaţionat îndelung pe marele actor. Apoi, după mai multe spectacole cu sala plină, Tănase a fost arestat şi ameninţat cu moartea - nu de legionari, ca în “Actorul şi Sălbaticii”, că ei nu mai jucau nici un rol din 1941, ci de puterea comunistă adusă de tancurile sovietice. Marele Tănase nu s-a lăsat însă intimidat. Într-un alt spectacol, a apărut pe scenă cu mâinile pline de zeci de ceasuri, precum soldaţii sovietici. N-a scos o vorbă multe minute în şir. Apoi, de sub haină, a scos un ceas de perete. Arătând spre acesta, a spus doar atât: „El tic, eu tac, el tic, eu tac”. Momentul a fost unul dintre cele mai mari succese ale sale. Peste două zile însă, a fost găsit mort. Avea 65 de ani. S-a spus că decesul s-a produs din cauza unui blocaj renal, după ce a înghiţit 20 de aspirine într-o zi. Nimeni însă nu a crezut aşa ceva. Culmea ironiei, Tănase, care era moldovean, devine, în viziunea lui Popovici, machedonul Caratase. Asta, din simpatie pentru Toma Caragiu, care era aromân. Ce a uitat scenaristul? - şi foarte mulţi legionari au fost aromâni. Ca să nu mai vorbesc despre cacofonia Costi(că Ca)ratase, pe care cred că a făcut-o intenţionat. O autoironie probabil. I-a plătit regeşte Propaganda prin film a fost cultivată de toţi dictatorii secolului XX. De pildă, Ceauşescu hotăra şi cine sunt eroii producţiilor autohtone. Titus Popovici ne-a lasat o mărturie legată de preocuparea liderului comunist pentru filmul istoric, tot în „Disciplina dezordinii”, volumul său memorialistic. „Secretarul general - scria Popovici - mi-a spus că revăzuse aseară, la televizor, Mihai Viteazul şi i s-a părut «corespunzător», dar de ce l-am pus să se încoroneze în biserică la Alba Iulia? «Pentru că acolo s-a încoronat», am răspuns zâmbind. «Trebui dă a face şi alte filme istorice», a spus după un timp, cu gravitate. «Mă gândesc la Avram Iancu», i-am mărturisit vechea mea preocupare. S-a făcut negru. «Nu!», a zis, «Avram Iancu nu a fost un ierou. El s-a demobilizat, nu a continuat lupta»”. După 1989, Titus Popovici se întreba cum a fost posibil ca sistemul comunist să se impună în atâtea ţări, printre care şi România? Păi a fost posibil şi pentru că oameni de anvergură au servit, contra cost, o ideologie în care nu au crezut nici măcar o clipă. Regimul comunist a avut nevoie de mistificare şi i-a plătit regeşte pe cei care eu construit-o - nu s-a uitat la bani, iar Titus Popovici n-a ratat ocazia.