[Pitbull]

"Iron Man 2" - Un sequel onorabil
Chiar şi supereroii pot fi distractivi

Deşi s-ar putea să pară surprinzător, uneori chiar şi sechelele blockbusterelor cu supereroi pot oferi un entertainment agreabil. Acum doi ani aproape fix, îmi încheiam analiza primului "Iron Man" cu cuvintele: "Serialul promite clar una din două: sau, conform tradiţiei, fiecare sechelă va fi şi mai tâmpită decât filmul dinainte, sau, mai rar dar nu imposibil, vor lăsa naibii orice ambiţii de inconsistentă «substanţă» şi se vor concentra doar să ne ofere o distracţie onestă."
Cam aşa au făcut - până la un punct. "Iron Man Doi"-ul renunţă în mare parte la pretenţiile celui dintâi, privind dilema existenţială a lui Tony Stark ("To arm or not to arm"), pentru a se concentra asupra unor noduri conflictuale mai oneste. Preluând din primul episod problematica propriilor arme dernier cri care pot ajunge şi în mâinile duşmanilor, scriitura aceloraşi Stan Lee, Don Heck, Larry Lieber şi Jack Kirby are meritul de a însăila de-aici o povestioară mai accesibilă şi urmăribilă, că-n rest e la fel de haotică şi ilogică (da' ce contează, că doar mergem la film să ne distrăm, nu să ne punem circumvoluţiunile pe moaţe). Se renunţă la dezvoltările geopolitice şi globalizatoare ale plotului (ca episodul afghan din primul, rămas în coadă de peşte - faptul că aici adversarul e rus are doar o relevanţă secundară, conflictul fiind de ordin strict personal, nu internaţional), şi se merge pe firul (cam încâlcit) al unei aventuri în propria ogradă. Printr-o lipsă crasă de imaginaţie, cei patru şi toţi patru repetă motivaţia din filmul anterior: concurenţa. Acolo tartorul era invidiosul coleg Obadiah Stone (Jeff Bridges), aici e pizmaşul competitor Justin Hammer (Sam Rockwell - într-o caricatură mai penibilă decât dac-ar fi fost Florin Călinescu în rolul lui Garcea). Se mai adaugă şi oarece birocraţi şi politicieni bătuţi în cap dar ipocriţi (semn că şi-n Congres e cam ca la Casa Poporului), în nişte secvenţe satirice pline de intenţii bune dar eşuate în simplism, pornind de-aici se ţese din nou la fel ca data trecută, un păienjeniş de subploturi inutile, şi se merge încet-încet (realmente, căci porţiunile de non-acţiune ale filmului sunt atât de exasperant de trenante, încât până şi nervul narativ al lui Jon Favreau, dovedit în primul episod, cedează - efectiv, n-ai cum să povesteşti captivant nişte stufoşenii obosite) până la final, când în mare măsură lucrurile se mai aranjează - într-adevăr, "marea bătălie" se bazează pe un setup ingenios şi isteţ (mai ales prin unghiul hackingului în programe - binişor amorsat pe parcursul filmului), e spectaculoasă şi simpatic-acrobatică, şi evident ruptă din orice context realist, chiar şi în convenţia filmelor de superacţiune - e înduioşător cum, după ce tot oraşul e zgâlţâit de explozii, când El şi Ea se iau de mână pe acoperiş, pe fundal se văd farurile maşinilor prelingându-se cuminţi în şir pe bulevarde, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. (Abia acum am văzut ce frază mi-a ieşit - seamănă cu filmu', dom'le!)
Pe scurt, e un sequel onorabil ca spectacol vizual - pe alocuri mai bun decât primul, pe alte alocuri mai slab, per total general cam la fel.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
28 aprilie, 2010
Bucureşti, România