Eu nu mai cred, măi RomaniaMare, ca în adolescență, dar recunosc că încă mă mai emoționează versete biblice de genul „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Eu cred că adevăratul Creștinism, sau umanism, satanism ș.a.m.d. e nevoie să fie suficient de puternic pentru a supraviețui însăși dovedirii inexistenței lui Dumnezeu. Altfel, e o superstiție ca oricare alta.
E drept că mi-e teamă și mie uneori de ceva. Mă tem că dacă nu ne dezbărăm la timp de credința într-un Dumnezeu care îi chinuie pe oameni și după ce ei s-au torturat singuri pe Pământ, e posibil ca la un moment dat un tiran care ar inventa o metodă de a scula morții să se-apuce el să tulbure odihna celor adormiți ca să-i aducă la judecata lui proprie și, substituindu-se instanței divine să-i condamne el apoi cu de la sine putere la caznele iadului. (Tocmai le-am dat o idee scenariștilor care mișună pe aici.)
