|
Îl apreciez foarte mult pe Amenebar atîta timp cît nu se întinde mai mult de cît îi e plapuma. Mi-a plăcut foarte mult Mar Adentro, The Others şi, în mod special, Thesis. În cazul de faţă însă, respectivul se cam joacă de-a Cecil B. DeMille şi nu prea îi iese. Pur şi simplu nu i se potriveşte genul. Este un regizor cu un stil marcat de un anumit grad de subtilitate, de intimism, care în Agora lipseşte cu desăvîrşire, fiind înlocuit cu tezisme şi cu un limbaj declarativ specific epopeilor prăfuite din epocile trecute.
Şi, da, mi-a trecut prin minte sintagma „anti-creştin”, încă din primul sfert de oră şi asta datorită unui anumit aspect care îţi sare automat în ochi – modul în care sînt prezentaţi creştinii în raport cu păgînii. Acea înfăţişare aproape troglodită, ce mi-a amintit de imaginea evreului prezentat în filmele de propagandă naziste, comparînd-o cu imaginea păgînilor, parcă scoşi de la naftalină, cu veşmintele lor de un alb imaculat, oricît ai vrea, nu pot să nu-ţi creeze sentimentul că există un anumit grad de părtinire.
Hypatia mie mi s-a părut de-a dreptul anacronică prin comportament. Prea avea aerul unui profesor de Harvard pentru a putea fi luată în serios. Iar cel care a pus capac la toate a fost leşinatul Max Minghella, cel care orbita permanent & enervant în jurul Hypatiei, precum Pămîntul în jurul Soarelui.
Punctul forte al filmului îl constituie imaginea, mai ales dacă-l vezi în variantă bluray. Mi-au plăcut chiar şi acele imagini din spaţiu, deşi cam stranii şi nelalocul lor.
În concluzie, este un film mult prea ambiţios, extrem de rece, un lucru de neevitat de altfel, atunci cînd teoria ştiinţifică seacă copleşeşte relaţiile inter-umane. Pur şi simplu, Amenabar nu poate face ceea ce ştie el cel mai bine să facă – studiu de caracter – într-un cadru epic.
Mă pregăteam să-i critic pe detractorii pe partea spirituală însă mi se pare un efort inutil. Agora e prea banal în declaraţii pentru a îndemna la discuţii teologice.
|