Takashi Miike, spunea, după ce la festivalul de la Rotterdam, parcă, mai mulți spectatori au ieșit înainte de final de la relativ cumintele
Audiția, iar unuia i s-a făcut chiar rău și a fost luat cu salvarea, că „nu-i înțelege pe cei care ies din sală înainte de terminarea filmului”. Ca un fapt divers, în țara prolificului cineast, oamenii nu numai că văd un film până la sfârșit, dar - atenție! - rămân cuminți pe scaune până ce se termină genericul de final și se aprind luminile în sală.
Anul trecut, când am fost cu iubita (care mi-a spus că nu vrea să vadă filme violente) la cinema, am ales, fără să citesc cronica, un film cu Leonardo di Caprio, despre care credeam că e un triler cu spioni (dar care era de fapt despre războiul din Irak). Când am văzut, ea - cât e de violent, iar eu - că violența e prezentată în mod cinic drept soluție legitimă și necesară, am întrebat-o dacă vrea să ieșim, măcar că nu trecuseră nici 20 de minute din film și am plecat pur și simplu amândoi acasă. Regretul meu a fost că am uitat că cinematograful avea mai multe săli și că am fi putut să intrăm să vedem alt film care rula la aceeași oră.
Pe dividiu, cu ani în urmă am încercat să văd
Culoarea rodiilor, (pentru că citisem un articol de Grid Modorcea în care argumenta că numai lipsa recunoașterii internaționale a filmelor lui Nicolaescu nu garantează automat lipsa lor de valoare și dădea exemplul lui Parajanov, marele maestru armean care nu prea a fost răsfățatul festivalurilor), dar fiind obosit n-am reușit să trec de primul sfert de oră. De atunci n-am mai avut ocazia să-l revăd.
În timpul facultății n-am reușit să văd ultimele zece minute ale filmului
Dodes’ka den proiectat după dividiu (pentru că, după cum fanii știu probabil, el nu mai există decât în format digital) la Cinemateca Union, deoarece altfel n-aș mai fi prins trenul de întoarcere acasă, dar am izbutit să văd integral, după mai mulți ani, filmul a cărei recepție publică i-a provocat regizorului său tentativa de suicid.