[ulrich]

bai…nu mai stiu care era povestirea lui borges in care eroul spunea: “aveam 17 ani; si omorasem om, si zamislisem om”...
toti soarecii astia de net, care n-au calatorit, n-au futut, n-au citit si nu s-au batut in viata lor se plang de “lipsa de verosimilitate” a unui film care respira adevar. de fapt, adevarul e cel care supara in acest film, facut de-o femeie care se pisa din picioare si care e mai barbata decat toti pinguinii aia umflati din jandarmerie, s.p.p, s.r.i, ale caror singure fapte de vitejie sunt coborarile pe franghii la emisiunile mihaelei radulescu.
si acum imi dau seama ca tema ar trebuie dezvoltata un pic, ptr. ca si celalalt film al ei (“k-19”) a trezit reactii de genul “nu, asa ceva nu se poate”, dar…mai scrieti si voi, ca mi-e lene. e vorba de reculul, de refuzul acceptarii unor adevaruri stiute, dar bagate sub covor, cum se intampla in debutul cartii lui musil, unde o cucoana se linisteste treptat ascultandu-l pe un tip care dadea explicatii tehnice oribilului accident de masina la care fusesera martori. oroarea, moartea si non-sensul (culmea absurdului, a hazardului si a barbariei fiind razboiul) trebuie justificate, explicate doct, astfel devenind mai usor de suportat, de inteles. sau negate: “nu, in razboi nu mai sunt aruncati soldatii ca pe plajele din normandia sau la stalingrad; nu, pe un submarin nuclear nu e nevoie ca marinarii sa intre in camera reactorului ptr. a repara avaria si, nu, in irak genistii nu dezamorseaza bombele cu patentul, nu, asa ceva nu exista, noi trebuie sa dormim linistiti”.
somn usor.

p.s. filmul asta putea fi despre oricine isi ia meseria in serios si incearca sa disciplineze dez-ordinea lumii. putea fi despre paramedici, fotbalisti, filosofi sau calculatoristi.