|
Tocmai ce-am văzut Interiors, probabil cel mai atipic Woody Allen, foarte apropiat de Bergman şi al său Cries and Whispers. Precum într-o piesă de teatru, Allen explorează aici, cu ajutorul unui scenariu inteligent şi al unui ansamblu actoricesc de excepţie, drama unei familii tipice de intelectuali burghezi newyorkezi debusolată de hotărîrea capului familiei de a-şi părăsi consoarta depresivă şi a se recăsători cu o hoaşcă vulgară şi cam retardă.
Există şi trei surori la mijloc, una adorată de mamă şi ignorată de tată, cealaltă preţuită de tată însă aflată într-o relaţie problematică cu mama. A treia, cea mai mică dar şi cea mai superficială, a ajuns actriţă la Hollywood şi există, după cum bine remarcă un personaj la un moment dat, doar pentru că are cine să o admire on the silver screen. E o formă fără conţinut, prilej de exaltare bahică pentru personajul de mai sus care, înghesuind-o într-un colţ îi propune a quickie, deoarece e singura tipă, dintre cele pe care le-a regulat, care nu-i superioară intelectual.
Unul dintre lucrurile care surprinde încă de la început este lipsa totală a coloanei sonore. Asta pînă la secvenţa nunţii, moment în care izbucnesc cunoscutele ritmuri de jazz atît de dragi lui Woody, eliberate parcă, dintr-o dată, din cutia în care fuseseră încuiate pînă atunci. Este, de altfel, cea mai memorabilă secvenţă din întregul film, parodia unei nunţi înscenate la domiciliu, eveniment restrîns la membrii familiei, moment de exuberanţă doar pentru mireasa care pare că nu-şi dă seama niciodată de ceea ce se petrece în jurul ei. Tensiunea se acumulează în sînul familiei erupînd dramatic spre final pentru a se domoli apoi în ultimele cadre, lăsîndu-ne să medităm în linişte (coloana sonoră lipseşte şi la creditele finale) după ce am fost martorii celui mai cenuşiu şi deprimant epilog marca Woody Allen.
|