Amintirea 2
Eram mica, la gradinita, nu stiu exact ce varsta aveam - poate 4-5 ani. Locuiam la bloc dar langa erau multe case. Intr-o zi de vacanta, vara m-am dus sa ma joc in curte la niste vecini, si am uitat sa spun unde sunt. A trecut timpul, nu stiu exact cat - 1 ora, doua, trei - nu cred ca mai mult si mi-am amintit sa ma duc acasa. Era dupa-amiaza. Cand am aparut in fata blocului, copiii care erau pe-afara mi-au spus alarmati ca mama ma cauta de mult timp si e disperata si sa ma duc repede acasa. Se pare ca se facuse o adevarata search party dupa micuta disparuta, iar mama intr-adevar se speriase. Momentul cel mai intens a fost cand m-a vazut mama si am vazut ce usurata era ca sunt in regula si chiar in timp ce imi tinea morala sa nu mai plec niciodata fara sa spun unde sunt, vedeam pe fata ei ca parca nu ii venea sa ma certe de bucurie ca ma vede intreaga. Cum m-am simtit... parca un pic amuzata de toata tevatura si bucuroasa ca mama nu ma cearta prea tare si usurata din acelasi motiv. Adevarul e ca de-atunci, cand am vazut ce mult se pot speria parintii cand nu stiu unde esti, niciodata nu am mai plecat fara sa spun unde sunt, chiar si acum las mereu un bilet si daca ma duc la vecina de peste drum sa stie sotul unde sunt.
__________________
"Căci nu este alta, mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă, decât cetitul cărților". Miron Costin
|