oamenii în care-mi pusesem fărâme de speranţă. Ştiu că totul are o explicaţie, că au circumstanţe atenuante, însă nu pricep de ce mama dracului trebuie să-mi consum tipul, nervii şi energia acceptându-i, suportându-i, încercând chiar să-i iubesc!
Nu sunt Dumezeu, nu am nevoie să iubesc cretini şi lichele pentru a mă simţi fericită, şi a avea un scop; dacă i-aş gaza pe unii dintre ei cred că m-aş simţi mult mai bine. Oare aş termina vreodată?!
De fapt nu mă enervează mai nimic, doar mă scârbeşte... majoritatea.