Uite, mai încerc cu una.
Mie chiar îmi plac exerciţiile astea.
Din păcate nu îmi amintesc exact câţi ani aveam, dar ştiu că undeva între 4-6 ani [cred că mai degrabă şase]. Într-o dimineaţă de vară, ne-am strâns toţi copiii de prin împrejurimi să mergem la bălăcit în Dunăre [atunci locuiam în Cernavodă]. După ce ne-am luat toate cele de trebuinţă [mâncare, apă, prosoape şi ale jucărele] ne-am pornit la drum. Am ajuns acolo şi hop în apă! Nu ştiam să înot de niciun fel, dar un vecin mă învăţa "să înot" cu ochii deschişi sub apă. La un moment dat, cum eram eu pe prosop şi mă uscam la soare, două dintre fetele ce erau în grupul nostru au strigat că se îneacă [nimeriseră într-o groapă]. Nu au păţit nimic pentru că imediat au fost aduse la mal. Ne-am mai bălăcit o perioadă, apoi ne-am întors acasă cu gândul să nu spunem părinţilor ce am făcut. Într-un sfârşit am ajuns acasă, unde ne-am băgat la somn. Când m-am trezit părinţii deja ştiau unde am fost şi ce am făcut [se pare că unul din grup s-a dat de gol şi efetul domino a fost pus în funcţiune]. Nu am fost pedepsiţi, lucru ce m-a mirat... cum de altfel m-a surprins şi faptul că părinţii râdeau de isprava noastră şi de ochii mei roşii.
Momentul cel mai intens a fost când mă bălăceam, iar sentimentul unul de libertate, încântare sau bucurie.
Dar ca să fiu corectă nu mai ştiu dacă aşa m-am simţit atunci sau aşa asociez acum amintirea respectivă.