[Ipu]

Atenţie, conţine detalii din film!
Fără discuţie, Prestigiul nu e un film perfect; are multe secvenţe ilare dar şi un supărător iz comercial. Mesajul lui însă e emoţionant, pentru că ceea ce Nolan ne transmite este faptul că artistul şi în general cel care întreprinde ceva cu adevărat important nu poate atinge sublimul decât prin sacrificiul de sine sau cel puţin prin uitarea de sine. În rivalitatea lor maladivă, motivată de uciderea din culpă, de mutilarea vindicativă, iar mai presus de orice altceva de ambiţia de a fi socotit de public drept cel mai mare artist (şi oricine s-a crezut măcar pentru o clipă aşa ceva, va fi simţit un fior în momentul când Angier primeşte aplauzele sub scenă, căci drogul artiştilor îl reprezintă preţuirea publicului), cei doi eroi fac uz de toate mijloacele pentru a crea numărul de magie câştigător: pe de o parte - un geamăn natural, ingeniozitatea şi creativitatea tehnică; pe de alta - talentul de şoumen, recurgerea la noua tehnologie (şi aici, filmul aduce şi un meritat omagiu principalilor oameni cărora le datorăm îmbunătăţirea calităţii vieţii noastre - inventatorii; muzicianul Bowie, care mai colaborase şi cu Oshima, Scorsese etc. dă viaţă unui Tesla elegant şi credibil), dar şi unul, şi altul descoperă că numai prin sacrificiul de sine, întrevăzut în mersul strâmb auto-impus al iluzionistului chinez, artistul poate crea iluzia perfectă.
Dimpotrivă, Iluzionistul e pur şi simplu o scamatorie, o şarlatanie, o escrocherie cinematografică. Deşi recunosc că m-a mişcat momentul grav în care eroul reuşeşte să-şi întoarcă din morţi iubita, măcar pentru câteva minute - numărul de iluzionism suprem, pe care până şi maestrul Houdini l-a visat cândva - filmul îşi bate joc de emoţiile noastre naive într-un final ruşinos, care îţi zdruncină încrederea în oameni, inculcându-ţi ideea că nu mai există nimic pur, sfânt, de care e interzis să se râdă.

Imaginaţi-vă un final alternativ pentru Atunci i-am condamnat..., în care eroul dezvăluie că el îl ucisese pe militarul german la începutul filmului. Nu râdeţi! Motivul pentru care am scris rândurile de mai sus despre filmele cu magicieni abia acum îl reprezintă tocmai o conversaţie avută de curând cu un prieten care văzuse Iluzionistul şi care susţinea teza culpei lui Ipu, dar şi că descărcarea lui nervoasă din finalul filmului reprezintă durerea sufletească a eroului pentru pierderea donaţiei funciare, ca efect al anulării deciziei de executare/martirizare a sa ş.a.m.d.!!!