Originally Posted by Pitbull:
|
E usor sä ai o viatä ocrotitä, sau mäcar normalä, cu bune si rele, si sä te îndoiesti de Dumnezeu doar pentru a te da empatic cu cei loviti foarte greu de soartä. Mult mai greu e ca tu însuti sä fii cel lovit, si totusi sä-ti pästrezi credinta - nu orbeste, nu habotnic, nu ca un robot sau sclav, ci în mod constient, inteligent, responsabil.
|
Ba io cred că e tocmai pe dos, personal, cei cu adevărat credincioşi, mi s-au părut a fi tocmai "cei loviţi greu de soartă". Nu mai târziu de azi dimineaţă discutam cu o colegă, despre o altă colegă, mai nouă, pe care io nu o cunosc încă, care a fost unul dintre puţinele cazuri care a reuşit să supravieţuiască unui cancer mamar foarte avansat, (descoperit într-o doară de-o prietenă de-a ei, într-o cabină de probă, încerând un costum de baie ). Ei bine, primul lucru pe care l-a făcut tipa după ce a aflat şocantul diagnostic, a fost să intre şi să se roage pentru mai bine de 5 ore, într-o biserică; era prima dată când încerca această imperioasă nevoie. Am întrebat-o pe colega mea cum de a reuşit să supravieţuiască tipa, mi-a răspuns "prin marea ei credinţă în Dumnezeu şi prin terapiile naturiste pe care le-a adoptat, după ce medicii au constatat că, chimioterapia nu dăduse rezultate. De-atunci au trecut mai bine de 5 ani.
Eu nu cred în Dumnezeu, şi obişnuiesc să afirm mai în glumă, mai în serios, că încă nu am nevoie. Sunt conştientă că vremea aceea va veni, drept care-mi plâng de milă, anticipat.
