Originally Posted by Pitbull:
|
Booty, as usual: simple, true, straight to the point.
|
O fi, dar explicatia ei e foarte atacabila de "tabara" ateista. Pana la urma asta e unul din argumentele lor (noastre?) de baza: necesitatea de a crede in ceva, precum necesitatea de a-ti explica aparent inexplicabilul, precum nevoia de a crede in ceva dupa moarte (a se asocia cu frica de moarte, adica cu frica disparitiei sub orice forma). Aceste necesitati, si nu numai, au dus, ar spune un ateist, la aparitia conceptului de Dumnezeu (sau a conceptului de zeu in general dupa cum s-a putut observa la vechii romani, greci, egipteni si mai toate populatiile acelei perioade). Ori daca ar fi asa, cu ce e diferit un credincios fata de un copil ce-si imagineaza un partener de joaca doar pentru ca are nevoie de asa ceva? Sau chiar de un bolnav mintal care isi imagineaza de asemenea lucruri/persoane de care ar avea nevoie? Ori nu asta defineste un credincios, nici macar nu-l caracterizeaza.
Un credincios in adevaratul sens nu crede in Dumnezeu pentru ca e necesar sa creada in cineva sau in ceva si pentru ca lucrul asta il face sa se simta bine. El crede pentru ca stie ca Dumnezeu exista, nu pentru ca ii e necesar ca el sa existe.