[Pitbull]

Elipsa şi apa caldă - "Agora"
Tezist, didactic, confuz, iresponsabil

Conform obiceiului meu de a-mi deschide uneori analizele de film cu câte un ricoşeu voit derutant, spre exasperarea unor ajutoare de băgători de seamă, acum trei ani, abordând "Zodiac"-ul lui Fincher, am început prin a povesti despre un troll din Constanţa, cu iniţialele C.S. (şi, se pare, studii de drept), care teroriza illo tempore Cinemagia, de pe poziţii fundamentalist religioase. Din te miri ce, i se năzărea să aplice eticheta "anticreştin". "2001: A Space Odyssey" era "film anticreştin" fiindcă-l prezenta pe Dumnezeu în formă de monolit, Von Trier era anticreştin pe chestie de Sodoma, "Matrix" era anticreştin dracu' mai ştie de ce... Ei bine, visul lui Petrică Jackson s-a împlinit. Alejandro Amenábar ne-a trântit în "Agora" un adevărat "film anticreştin" în toată puterea cuvântului.
În teorie, pelicula ar fi avut şanse destul de solide să nu iasă chiar aşa de prost. Legendara Alexandria prezintă interes nu numai în sens istoric şi cultural, ci şi pe plan dramaturgic - a fost secole de-a rândul un oraş al conflictelor substanţiale, atât pragmatice cât şi semantice, iar repetatele incendieri ale faimoasei Biblioteci, uneori fortuite, alteori deliberate, cu rolul de a distruge manuscrisele fie din motive teologice, fie conspirative şi anti-iniţiatice, constituie de bună seamă macro-cineme ofertante. Totul e să ştii să le dezvolţi în scenarii consistente - şi, mai ales, în cazul unui asemenea pivot social, politic şi confesional, să-ţi păstrezi obiectivitatea.
Iar "Agora" lui Amenábar numai obiectivă nu e. Ca atitudine, seamănă la marele fix cu filmele anticomuniste din anii imediat postdecembrişti, care întorceau pe dos kalimera propagandei de tristă amintire, făcând din răi, buni, şi viceversa: toate arătau cum, după 1945, comuniştii au cotropit România, făcând prăpădenie. Că ăsta a fost adevărul istoric, e una, dar a-l trânti astfel pe peliculă e cu totul altceva - altceva decât artă a filmului, în cazul de faţă. Pentru Amenábar, creştinismul n-au fost decât o molimă de oportunism politic care treptat dar sigur a invadat lumea mediteraneană, discriminându-i cu nemernicie pe drăguţii de mozaici şi bieţii politeişti egipteni. Desigur, ştim cu toţii că, de-a lungul celor două milenii ale sale de existenţă, credinţa noastră s-a făcut răspunzătoare de numeroase abuzuri profane - însăşi actuala B.O.R. păstrând încă, din păcate, o deloc neglijabilă povară de "sminteli" medievale, cum li se spune în limbajul casei - dar de aici până la tezismul monocolor al lui Amenábar, calea-i lungă.
Lăsând la o parte harababura istorică şi semnificativă, dăm peste un scenariu incredibil de inegal. Pur şi simplu, ţi-e greu să înţelegi cum au fost în stare Alejandro Amenábar şi Mateo Gil, care altfel păreau să cunoască meserie, să conceapă nişte elemente dramaturgice atât de solide fiecare în parte (motivaţii, factori de setup, plot-point-uri, etc.), pentru ca apoi să le însăileze aşa de alandala. Punctul de plecare e excelent constituit, cu grupa de studenţi ai Hypatiei, toţi devotaţi ei, nu puţini adorând-o în taină sau pe faţă, care de-a lungul anilor evoluează divergent (unul ajunge prefect imperial, altul episcop creştin, şi aşa mai departe...), în condiţiile unor conjuncturi politico-bisericeşti instabile şi inflamabile. Când colo, singurul plot urmărit coerent, şi cu un motor conflictual acceptabil, e povestea lui Oreste - un personaj complex şi energic, cu motivaţii clare (însă care, culmea, structural are un rol adiacent, nicidecum central!). Davus, care în prima parte a filmului pare să se contureze cert ca protagonist (dacă nu chiar erou), eşuează în pasivitatea unei convertiri tulburi la creştinism, numai pentru ca la sfârşit să rezolve în cheie tragică dilema existenţială. Iar Hypatia, eroina cvasi-declarată a poveştii, alunecă tot mai mult în cercetări astronomice sterile, de-amoru' artei (sau, mă rog... al ştiinţei), numai pentru ca Amenabár să arate şi a ţâşpea oară, la fel de neconvingător ca antecesorii, că mă-nţelegi religia şi ştiinţa ar fi într-o opoziţie de neîmpăcat (bună dimineaţa, tovarăşe Vladimir Ilici, credeam c-ai adormit pe veci!). Ba mai mult, ca să-i iasă pasienţa corectitudinii politice, Alejandro trişează cu adevărul documentar la modul cel mai neruşinat, făcând-o pe Hypatia atee, când izoarele o atestă ca politeistă (sau "păgână", în limbajul uzitat).
Mai departe, cu candoarea unui candidat la regie care s-a înscris la examen fiindcă i s-a năzărit lui acu' trei luni că i-ar plăcea să facă filme, Jandro măturiseşte în caietul de presă că a născocit subplotul astronomic (deşi în realitate nu fusese nici vorbă de aşa ceva), numai pentru a-i da personajului mai multă greutate - de unde-atâta greutate, c-a făcut-o de-a dreptul imponderabilă! Nu numai că studiile alea sunt foarte discutabile ca veridicitate, dar o şi desprind total de dinamica acţiunii, care rămâne sprijinită exclusiv pe personaje secundare (Ammonius, Chiril, rabinii, "păgânii"...) Şi, ca să le pună capac la toate, care credeţi că e marea descoperire pentru care în final savanta îşi va da viaţa? Elipsa - nici mai mult, nici mai puţin! Elipsa, ca traiectorie a corpurilor cereşti! Putem să murim liniştiţi, cu ea cu tot - măcar dac-ar fi reinventat roata (sau, eventual, apa caldă...)
Ce-i drept, linia fictivă a astronomiei îi oferă lui Jandu Amenabár un pretext firav, dar vârtos exploatat, de a tot filma ba bolta înstelată, ba Pământul văzut de pe orbită - ideea lui fiind aceea că "agora" din titlu ar fi întreaga noastră planetă (bravos, naţiune! O agoră numai bună să înfierăm cu mânie proletară creştinismul, exact aşa cum îl acuzăm pe el că le-a făcut celorlalte religii). Nu lipsesc nici câteva super-zoom-uri in and out, din cosmos până jos în curtea Bibliotecii şi-napoi. Arată bine, cei drept - şi nu numai astea. Reconstituirea digitală a Alexandriei, şi grija faţă de detaliile de epocă (din care nu lipsesc nici oarece anacronisme, pe ici, pe colo, cam ca la Vitanidis), ne oferă un spectacol complex şi plăcut ochiului - inclusiv prin contribuţia remarcabilă a directorului de imagine Xavi Giménez. Din păcate, Jăndelu-şi dă-n petec şi aici - incluzând o perspectivă aeriană verticală care-i arată pe creştinii dezlănţuiţi ca o puzderie de gândaci negri fojgăind prin jurul Bibliotecii. Geaba-ncearcă el apoi, prin interviuri, să dreagă busuiocul, susţinând că a folosit acele încadraturi ca să arate că în imensitatea cosmică oamenii nu-s decât nişte biete furnicuţe; singurele gângănii explicitate ca atare sunt creştinii, şi într-un context exclusiv pestilenţial şi destructiv.
În rolul tovarăşei Academician Doctor Inginer, Rachel Weisz, o actriţă care şi-a dovedit capacitatea de a acoperi o gamă largă de registre, ne oferă aici una dintre extremele ei negative, jucând enervat de lemnos, monoton şi ostentativ. Noroc că-i dă replica Oscar Isaac, care parcurge cu siguranţă drumul de la studentul agresiv-nesuferit la prefectul sfâşiat de răspunderi şi dileme morale (confirmând promisiunile din "The Nativity Story" şi "Body of Lies", şi deschizându-ne apetitul pentru apropiatul "Robin Hood", unde-l va juca pe Prinţul John) - iar Michel Lonsdale, în Theon, pune la rândul lui câteva accente de clasicism expresiv robust. Davus, posibilul erou pierdut pe drum, în interpretarea lui Max Minghella, nu face mare lucru - decât că se tot uită adânc încoace şi-ncolo, semn că-l macină. Ceilalţi, şi mai buni şi mai răi, sunt cam ca la Cântarea României.
Face bine ce face şi partitura muzicală a lui Dario Marianelli, mariată armonios cu montajul alert şi cursiv al lui Nacho Ruiz Capillas - ambele contribuind la ambalarea gustoasă a unui filmuleţ de o limpezime narativă şcolărească şi, prin contrast, totalmente confuz ca relevare a semnificaţiilor la nivel epic. Ba mai mult: prin discriminarea pe care o practică (noi, ateii, deţinem adevărul absolut, toate religiile greşesc cu nevinovăţie, numai creştinismul e o ticăloşie totală), de-a dreptul iresponsabil.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
20 ianuarie, 2010, h. 02:00-03:39
Bucureşti, România