[illotempore2002]

Lasind gluma la o parte cred ca este normal sa te inrebi daca exista Dumnezeu ,unde este ,s.a.m.d. Exista chiar in Biblie personaje care se lamenteaza ,urla si- l implora pe Dumnezeu sa se arate ,sa se explice.Iov ar fi cel mai bun exemplu dar mai sunt si altii (profeti precum Isaia sau Ieremia ).Cit despre Bergman in anii '50 sa nu uitam ca lumea lui tocmai trecuse printr-un razboi mondial si optimismul din secolul al 19-lea palise in fata grozaviilor la care se dedase civilizatia occidentala.Deci parabola cu cavalerul care se intoarce descumpanit din cruciada nu mai pare asa fortata.Si el se intorsese din tinuturi groaznice sperind sa gaseasca pace insa gaseste o Europa pustiita de molimi si alte nenorociri.

Dar sunt de acord ca omul chinuit de interogatii fata de Divinitate este interesant de analizat, e o tema foarte fertila, nu neg asta doar ca ma frapeaza simplitatea in care se prezinta acest cavaler medieval. Simplitatea monologului lui prostesc, pur si simplu ma deranjeaza nivelul inferior la care se afla credinta lui. Imi vine parca sa ii raspund bai fraierule, a crede e un act personal interior, nu trebuie sa il atingi pe dumnezeu pe pulpa ca sa fii convins ca exista ca daca ar fi tangibil ar crede toata lumea in el pur si simplu, idiotule, si nu s-ar mai ridica problema credintei. Nu mai zic ca e de-a dreptul tamapit omul, nu e nici macar asta o problema ci infantilismul sau mental.

Nu mi se pare fortat personajul prin faptul ca e un cavaler medieval, devreme ce asta e contextul istoric la care se opreste ochiul iscoditor si subtil al lui Bergman, evul mediu, in vremea cruciadelor. E chiar ok tema, ofertanta, molima neagra cae bantuie Europa, mana in mana cu Moartea care bantuie pe urmele cruciatului. It's fine with me, dar sa taca naibii din gura.

Pur si simplu filmul nu face fata testului timpului.

Prefer sensibilitatea si rafinamentul psihologic al Sarabandei lui Bergman decat grosolania asta vomitiva despre religie.