Originally Posted by Windom:
|
Oricum, odata ce ai pierdut credinta (de fapt nu stiu daca am avut-o vreodata) nimic nu ti-o mai poate aduce inapoi.
|
Pardon my French - da'...
hodoronque-tronque-flöshkkk!
Am avut o perioadä în care nu credeam. Acum îmi amintesc cu un zâmbet auto-ironic si-mi zic: "ce copil naiv puteam sä fiu...!"
Si am cunoscut atâtea cazuri (în jurul meu, în lume, în istoria culturii, peste tot), de toate felurile, în care credinta fie nu exista initial, si era descoperitä mai târziu, fie pärea sä se piardä pe parcurs, numai pentru a fi apoi regäsitä, si mai profundä decât înainte. O avem în gene, în alea 90% (sau câte-ori fi) din creier necunoscute, färä ea n-am putea träi, nu ne-am putea orienta, am fi handicapati fizic... Atâta doar cä natura ei complexä si subtilä o face mai greu de perceput în mod direct (spre deosebire de celelalte sase simturi clasice). Pretinsa "pierdere" a credintei nu poate avea decât douä forme: de infirmitate patologicä, sau iluzorie/efemerä.
Practic, ceea ce numim "ateism" nu e decât un exercitiu intelectual de autoverificare (sau, cum genial spunea Sri Aurobindo: "Un ateu e Dumnezeu care se joacä de-a v-ati ascunselea cu Sine Insusi."
)
Deci, e taman pe dos:
Oricum, odata ce ti se pare cä ai pierdut credinta, când o vei regäsi, va fi incomparabil mai puternicä.
Stä în firea lucrurilor - dar e nevoie de timp, de experientä de viatä, de o culturä solidä, de inteligentä, capacitate de analizä, putere de sintezä (si încä atâtea altele), pentru a întelege.
(Desigur, cu exceptia "celor säraci cu duhul", care o acceptä automat, din släbiciune; e la fel de valabilä si pentru ei, fiindcä mai mult nu pot.)