[Pitbull]

"Eu nu conceptualizez, prefer să povestesc."
Cu Cristian Mungiu, despre "Amintiri din Epoca de Aur"

Firesc lucru, pentru un cineast atât de sfătos şi comunicativ cu interviewatorii, conferinţa de presă ulterioară proiecţiei cu partea a doua a "Amintirilor din Epoca de Aur" a fost o experienţă pe cât de relaxantă, pe atât de captivantă, căreia programul de proiecţii al Multiplexului Hollywood a trebuit să-i pună capăt mult mai devreme decât am fi dorit cu toţii. Voi spicui, aşadar, din întrebările pe care i le-am adresat autorului, extrăgând totodată esenţialul din răspunsurile ample şi bogate, ca de obicei, ale acestuia.

Atât despre "Amintiri din Epoca de Aur", cât şi faţă de alte filme recente cu subiect similar ale noii generaţii, s-a afirmat că insistă inutil şi exasperant asupra unei tematici desuete şi stoarse până la saţietate: comunismul. În analiza pe care am făcut-o filmului "Tovarăşi, frumoasă e viaţa!", am arătat că legitimitatea acestor abordări porneşte tocmai de la faptul că producţiile imediat următoare Revoluţiei erau prea implicate, prea subiective, ca să poată oferi viziuni creditabile asupra unui trecut atât de apropiat - şi abia acum, după aproape douăzeci de ani, începem să atingem detaşarea necesară pentru a-l judeca imparţial. Cum vedeţi efectul acestei distanţe în timp asupra modului dumneavoastră de a trata comunismul în film?

În general, nu am tendinţa de a teoretiza prea mult - de a "analiza". Această sarcină, a analizei, cum (râzând) atât de frumos spuneaţi, vă revine dumneavoastră, criticilor, şi sunt convins că o puteţi facem mult mai bine ca mine. Pe mine m-a interesat pur şi simplu să fac o comedie, să scot la iveală umorul cu care românii trăiau acele vremuri. Problema la care vă referiţi, în legătură cu nivelul filmelor despre comunism realizate în trecut, cred că porneşte de la faptul că atunci, în anii nouăzeci, toţi se repezeau să acuze vechiul sistem. Fiecare avea de rostit propriul lui rechizitoriu. Pe mine nu m-a preocupat aşa ceva. Cred că menirea artistului e mai degrabă aceea de a povesti, de a arăta lucrurile aşa cum au fost, sau cel mult cum le vede el însuşi, lăsând judecăţile în seama celor care-i văd filmele. Repet, eu nu am dorit să întocmesc un act de acuzare, ci doar să ofer publicului o comedie sau două...

Şi totuşi, îndrăznesc să spun că "Amintiri din Epoca de Aur" nu este un film despre comunism - sau, nu e în primul rând despre comunism - aşa cum nici "Patru luni, trei săptămâni şi două zile" nu era în esenţă un film despre comunism, şi nici despre un avort, cum încercau unii să-l expedieze, ci vorbea despre dezumanizare (desigur, în condiţiile specifice ale interzicerii avorturilor de către Ceauşescu). Ca atare, care ar fi, în fond, tema "Amintirilor din Epoca de Aur"?

În primul rând, m-a interesat să fac un film despre efectele secundare ale unui sistem dictatorial asupra oamenilor simpli. Într-adevăr, şi în "Patru luni, trei săptămâni şi două zile" vorbeam despre o problemă a omului de rând: pierderea umanităţii, aşa cum bine aţi arătat. Un regim totalitar aşa cum a fost cel comunist acţionează pe numeroase planuri, şi poate inspira filme de tot felul: istorice, politice, documentare, şi aşa mai departe. Ei bine, pe mine mă atrage să mă ocup de relaţia dintre sistem şi omul simplu; e zona în care mă simt cel mai la largul meu şi în care consider că mă pot adresa cel mai bine publicului. De aceea am şi ales acest gen, al comediei - pentru că spectatorul e foarte receptiv la el şi, prin urmare, astfel va înţelege mult mai bine şi mesajul propriu-zis al filmului.

Întâmplător, ştiţi despre expertul în folclor urban Jan Harold Brunvand, din Salt Lake City, Utah, şi cercetările în domeniu pe care le-a făcut el în România, chiar în "Epoca de Aur"?

Nu, n-am auzit de el. (Cu interes): Dacă mi-aţi putea da un link sau altă sursă de referinţă, v-aş rămâne îndatorat!

Desigur, vi le voi trimite curând. M-am referit la el, fiindcă aş dori să vă pun şi o întrebare cu nuanţă critică, referitoare la scenarii - dar, înaintea ei, voi adresa una pregătitoare, şi sper ca răspunsul să mă ajute s-o formulez mai bine pe cea de-a doua.

Vă ascult... (Zâmbeşte.)

Profesorul Brunvand a definit foarte clar şi detaliat specia legendelor urbane, iar în acest sens, cele patru povestiri din "Tovarăşi, frumoasă e viaţa!" întrunesc toate criteriile. Totuşi, "Legenda vânzătorilor de aer" şi "Legenda şoferului de găini" se încheie cu referinţe nu la nişte legende urbane ca atare, ci mai degrabă la unele situaţii şi zvonuri de ordin general: "se spune unii oameni se îmbogăţeau vânzând ambalaje goale", "mulţi şoferi vindeau o parte din produsele pe care le transportau", etc. Acestea au fost singurele repere de la care aţi pornit, sau aţi avut şi nişte povestiri cu acţiune şi personaje propriu-zise?

Vedeţi, în perioada de adunare a materialelor pentru "Amintirile din Epoca de Aur" am folosit foarte multe surse. N-am ţinut neapărat să respectăm cu stricteţe vreo regulă sau definiţie ca la carte a "legendelor urbane", ci mai degrabă să alegem povestiri cât mai originale şi reprezentative pentru acele vremuri. De exemplu, "Legenda şoferului de găini" a demarat aşa: într-o zi, a venit Hanno Höfer la sediu şi ne-a spus: "Ia fiţi atenţi ce poveste am aflat! Cică un şofer trebuia să transporte găini de la un cap la altul al ţării, şi avea consemn clar nu cumva să desigileze maşina pe drum! Se tot întreba el de ce atâta caz pentru nişte biete găini, până într-o zi când a avut o pană şi a trebuit să aştepte o noapte la un motel. Atunci n-a avut încotro şi a deschis maşina, ca să le dea găinilor apă - şi ce să vezi? Multe dintre ele se ouaseră pe drum!" Deci, de-asta n-avea voie să umble la găini: pentru că ăia de la destinaţie luau ouăle şi le vindeau, ca să mai facă şi ei un ban! De aici a pornit toată povestea cu şoferul care începe să vândă şi el ouăle, femeii de la pensiune, de care se îndrăgosteşte... (Zâmbind din nou): Şi acum, care e întrebarea critică?

Toate celelalte cinci povestiri au câte un twist de încheiere, o întorsătură care, în fond, face farmecul legendei urbane, consacrând-o ca atare, numai "Legenda vânzătorilor de aer" şi "Legenda şoferului de găini" nu - scenariile lor evoluează liniar şi previzibil: protagoniştii încalcă legea, sunt prinşi, şi gata. De ce acestor două filme le lipseşte răsturnarea finală, dătătoare de sensuri?

Eu nu privesc neapărat aşa lucrurile - în sensul că nu mă interesează să construiesc obligatoriu un film după toate regulile. Ceea ce-am vrut în primul rând, a fost să ofer spectatorilor nişte comedii care să le placă, să-i distreze şi să le dea puţin de gândit, aşa că m-am concentrat mai mult asupra acestor aspecte. Pentru mine e mult mai important ca filmul să cucerească publicul, şi să-şi îndeplinească scopul de a-l face să râdă (în cazul de faţă, fiind o comedie), decât să răspundă tuturor rigorilor teoretice.

În sfârşit, aş dori să remarc unele similitudini (fireşti, autorul fiind acelaşi) şi deosebiri (la fel de normale, concepţia lui artistică fiind alta), între "Patru luni, trei săptămâni şi două zile" şi "Amintiri din epoca de aur". Din propriul dumneavoastră punct de vedere, ca realizator, cum vedeţi aceste asemănări şi diferenţe?

Spre deosebire de dumneavoastră, şi de ceilalţi cronicari de film în general, eu nu sunt un om atât de conceptual, ci mai degrabă practic. Nu prea am obiceiul de a "analiza", prefer să realizez, adică să povestesc. Evident că între cele două filme ale mele există şi asemănări, şi deosebiri - dar n-am stat să mă gândesc prea mult la ele. Cred că pornesc în primul rând din modul care mi s-a părut cel mai firesc de a-mi aborda subiectele - dramatic în cazul lui "432", şi în cheie comică, de data asta. În loc de a conceptualiza, mie îmi place să povestesc.

...Ceea ce, la drept vorbind, este trăsătura fundamentală a oricărui regisor (care trebuie să fie în primul rând un "povestitor") - ceea ce-mi aminteşte: nu vă lăsaţi amăgiţi de glumiţa lui Peter Greenaway, care spunea: "Dacă vrei să spui poveşti, lasă-te de filme şi fă-te scriitor!"; marii artişti au stolurile lor de păsărele, pe care adesea e bine să le privim cu anumite rezerve. După cum se observă din dialogul de mai sus, Cristian Mungiu pare să fie caracterizat mai mult de simplitatea onestităţii, decât de hachiţe pretenţioase - drept care şi filmele lui sunt aşa de reuşite, în simplitatea lor limpede şi cu atât mai eficientă şi puternică. O temă de meditaţie pentru cei ce doresc să înţeleagă mecansimele esteticii cinematografice construite de generaţia actuală a filmului românesc.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
25 octombrie, 2009, h. 09:00-10:22
Bucureşti, România